Doamna Deleanu se aşeză pe bancă, avîndu-l pe Dănuţ în faţă, ca o problemă

de arhitectură. Îşi ridică voaleta, îşi scoase mănuşile. Dănuţ se simţi reconstruit.

Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă

se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltînd fruntea în întregime; panglicile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe faţă, la îmbinarea aripelor gulerului...

― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării, răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei.

― Vine?

― Vine.

― Dănuţ! Dănuţ!

Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de la sinucidere, Dănuţ se lăsă tras îndărăt. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat.

Mai aşteptară, privind şinele nervoase... Îngrozitor de supărată pe gară, maşina trecu înainte...

― Marfă... marfă... marfă; a treia... a treia... a treia... descifra Dănuţ în gura mare, clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu.

― Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment, mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron... La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Nici nu se oprise trenul, că Olguţa şi sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş.

― Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu, alergînd spre

ea.

În treacăt, Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu :

― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit!

În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să

glumească, să interpeleze; după el, cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită, privind şi respirînd vacanţa, Monica.

― Îţi pare bine că ai venit la noi, Monica? o întîmpină doamna Deleanu, luînd-o în braţe, de-a dreptul de pe ultima treaptă, şi sărutîndu-i obrajii.

― Da.

Pălăria de pai, cu boruri rotunde şi panglică neagră, prinsă cu elastic pe sub bărbie, îi alunecă pe spate, atîrnîndu-i de gît.

Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare, pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor, zîmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvîrlit-o.

― Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?... Bun... Totu-i în regulă! Ei, bravo!

Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu, frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat.

Gestul bucuriei, al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu.

Dănuţ se bosumflase; nimeni nu-l lua în seamă, nimeni nu se uita la el!

Închise ochii şi se făcu nevăzut!

― Mamă, unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.

Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vîrful nasului, apăru la fereastra vagonului.

― Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?

― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.

― Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa... Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurînd-o din cap pînă-n picioare, doamna Deleanu.

― Pfuuu! izbucni Olguţa, dînd cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.

― Pfuuu! pufniră amîndouă.

― Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.

Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ

măsură pieziş pe sora lui şi, cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor.

― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrîn.

― Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.

― Vus tis di land?... A ghiten Weig.

La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare... şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu

Deleanu!

― Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.

― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.

― Lasă, Olguţa, nu vorbi c-un rău crescut, o împăcă Monica, luînd-o de braţ.

Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu... Dănuţ le ajunse din urmă.

― Voi... voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.

― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa, răzbită de insultă.

― Nici nu mai încape vorbă. Tu eşti băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiţă e Monica. Aşa-i, Monica?

― Ba şi eu! protestă Olguţa... Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să