rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă.
― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc.
― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul.
Trăsura porni.
Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.
Rămas stăpîn, Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună... şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis, se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi, îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească
cerul ca un flăcău îndrăgostit.
― ...Te rog, nu te deranja, domnule Şteflea.
― Vai de mine! Scuzaţi, vă rog! Ştiţi, căldurile...
1 Ascultă, micuţul meu, trebuie să-i vorbeşti frumos, nu aşa; ţine, dă-i bomboane (fr.).
Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor.
Şeful gării, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxa în zadar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată a celeilalte mîneci... În sfîrşit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o înclinare eroică de om gras, sărută mănuşa. Aducîndu-şi aminte de batistă, şi-o luă de pe cap, pudic.
Dănuţ se simţi înfrigurat, ca într-o magazie cu jucării misterioase. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului... Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară
cuvintele de prin văzduh... şi parcă nu-i venea să creadă.
― Vine regulat, domnule Şteflea?
― Vai de mine, coniţă, imediat! gîfîi şeful.
― Hai, Dănuţ, afară.
Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate, o traistă vărgată şi, blondă, dimineaţa de vară între doi castani.
― Ia să te văd, Dănuţ.... Vai! În ce hal eşti!
Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineaţă, încercase naufragiul şoselei. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau, iar şosetele atîrnau buzate, descoperind gleznele mai albe decît pulpele.
Doamna Deleanu se aşeză pe bancă, avîndu-l pe Dănuţ în faţă, ca o problemă
de arhitectură. Îşi ridică voaleta, îşi scoase mănuşile. Dănuţ se simţi reconstruit.
Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă
se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltînd fruntea în întregime; panglicile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe faţă, la îmbinarea aripelor gulerului...
― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării, răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei.
― Vine?
― Vine.
― Dănuţ! Dănuţ!
Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de la sinucidere, Dănuţ se lăsă tras îndărăt. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat.
Mai aşteptară, privind şinele nervoase... Îngrozitor de supărată pe gară, maşina trecu înainte...
― Marfă... marfă... marfă; a treia... a treia... a treia... descifra Dănuţ în gura mare, clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu.
― Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment, mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron... La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Nici nu se oprise trenul, că Olguţa şi sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş.
― Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu, alergînd spre
ea.
În treacăt, Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu :
― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit!
În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să
glumească, să interpeleze; după el, cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită, privind şi respirînd vacanţa, Monica.
― Îţi pare bine că ai venit la noi, Monica? o întîmpină doamna Deleanu, luînd-o în braţe, de-a dreptul de pe ultima treaptă, şi sărutîndu-i obrajii.
― Da.
