mă insulte!

― Numai foc îi duduiţa noastră, şopti moş Gheorghe, cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă.

― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?

― Eu! se pripi Dănuţ.

― Ba eu! îl înlătură Olguţa.

― Eu am spus întîi!

― Ce-are a face!

― Ba are!

― Nu vorbesc cu tine.

Între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură.

― Bine, da cu mine nu vine nimeni?

― Eu, tante Alice, se oferi Monica.

― Atunci, voi haideţi cu mine în bihunca.

― El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguţa.

― Duduiţă, îi şopti moş Gheorghe, hai cu moşu pe capră.

Olguţa se însemnă... dar repede-şi luă o figură de mucenică.

― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!... Lasă, lasă! se prefăcu ea că

suspină, urcîndu-se pe capră, eu îs persecutată: ştiu eu!

Şi smulgînd biciul din teaca lui, şfichiui caii.

― Stai binişor, duduiţă, că ne răstoarnă!

― Moş Gheorghe, zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui, mînă cît poţi... Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, moş Gheorghe?

― Vă salut cu respect, coane Iorgule!

― Hei! ce mai faci, domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?!

― Vă mulţumesc! Cu slujba... Mmdă!...

Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ, încălecat pe bihunca; deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii.

― Hai, papa, te rog... iute...

― Stai, frate, ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie!

― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea.

― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo?

― Chiar pîn-acolo nu, se spovedi el modest... Numai la Curtea de apel, dă, ca omul!

― O mînă de-ajutor?

― Dac-aţi vrea! îndrăzni el.

― Ei! Om vorbi altădată.

Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. Un nod amar i se urcă în gît, amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... Atîta obidă se abătu asupra lui, încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat... Locul era ocupat de Monica!...

Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii.

Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii; atîrnau. Totuşi, nu şi le legăna.

Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaş. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi.

Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori... şi iar se lăsau, şi iar tresăreau răsfirîndu-se...

...Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, cînd luminate, cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri s-alungau atîţia maci, de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite, lăsînd albe paginile, rumenind cîmpiile...

"Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu, şi îndată-şi duse cu spaimă

superstiţioasă mîna la gură. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă

de acum înainte nu mai avea pe nimeni... Rochia neagră, pentru moartea bunicii, i-o făcuse doamna Deleanu...

― Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult?

Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu.

Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu, îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei... Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită.

― Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr!

Îi luă capul mîhnit pe genunchi, murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor.

Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului.

― Iartă-mă tante Alice, n-am să mai fac!... Îmi place albastrul, şopti Monica, îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa.

― Nu mai tragi din lulea, moş Gheorghe?