Pălăria de pai, cu boruri rotunde şi panglică neagră, prinsă cu elastic pe sub bărbie, îi alunecă pe spate, atîrnîndu-i de gît.
Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare, pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor, zîmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvîrlit-o.
― Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?... Bun... Totu-i în regulă! Ei, bravo!
Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu, frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat.
Gestul bucuriei, al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu.
Dănuţ se bosumflase; nimeni nu-l lua în seamă, nimeni nu se uita la el!
Închise ochii şi se făcu nevăzut!
― Mamă, unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vîrful nasului, apăru la fereastra vagonului.
― Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?
― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.
― Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa... Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurînd-o din cap pînă-n picioare, doamna Deleanu.
― Pfuuu! izbucni Olguţa, dînd cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.
― Pfuuu! pufniră amîndouă.
― Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.
Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ
măsură pieziş pe sora lui şi, cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor.
― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrîn.
― Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.
― Vus tis di land?... A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare... şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu
Deleanu!
― Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.
― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.
― Lasă, Olguţa, nu vorbi c-un rău crescut, o împăcă Monica, luînd-o de braţ.
Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu... Dănuţ le ajunse din urmă.
― Voi... voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.
― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa, răzbită de insultă.
― Nici nu mai încape vorbă. Tu eşti băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiţă e Monica. Aşa-i, Monica?
― Ba şi eu! protestă Olguţa... Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să
mă insulte!
― Numai foc îi duduiţa noastră, şopti moş Gheorghe, cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă.
― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?
― Eu! se pripi Dănuţ.
― Ba eu! îl înlătură Olguţa.
― Eu am spus întîi!
― Ce-are a face!
― Ba are!
― Nu vorbesc cu tine.
Între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură.
