Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capul pe deasupra poclitului.

― S-apropie?

― Parcă... şovăi răspunsul.

― S-apropie?

― Parcă da, se temu Monica.

― S-apropie? tună Olguţa, luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe.

― Da-da ! se-nspăimîntă Monica.

Cu trupul lung şi zvelt de libelulă, bihunca răsări în rînd cu trăsura, gata s-o întreacă.

― Grăbiţi, copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană

domnul Deleanu.

Dănuţ, senin, se uita drept înainte, încordîndu-şi coada ochiului. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă.

"Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate.

― Moş Gheorghe, opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa.

― Ho-ho, copii! Ho-ho, băieţi!

Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi.

― Da, da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii, le aruncă

Olguţa, ca o piatră ucigătoare din urmă, mărinimia milei.

Caii opriţi gîfîiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumîndu-i pe loc.

Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe şosea.

Olguţa răsucea biciul, îngîndurată... Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Şi deodată, ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti şi blînzi, mireasma sulfinei îi învălui.

― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte.

― Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi.

― Uite, tante Alice! răsări şi Monica, aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei, şi pe obraji culori de cîmp, culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr.

Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stînga, Monica se opri deodată, ca întîmpinată de un gînd rău... Hăinuţa neagră, trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului...

― Tante Alice! Trăsura n-are număr!

― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.

― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa, bucuroasă.

Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirînd şuviţele... Caii porniră... Multă vreme, albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină... În soare, sclipeau steluţe aromate, fulguind uşor pe capetele din trăsură.

― Tante Alice!

― Ce-i, Monica?

― Mai e mult pînă acasă?

― Acuşi ajungem!

― Vai!

― Îţi pare rău, Monica?

― Nuuu, tante Alice!

Sigur că-i părea bine! Şi totuşi... parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei.

― Moş Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguţa, cercetînd cerul cu mîna adusă

deasupra ochilor.

― Bat cînii!

― Ei! Cînii! Sus, moş Gheorghe!

― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.

― Aha! mormăi Olguţa.

― Lasă, că-ţi face moşu unu mai frumos!

― Nu-mi trebuie!

Caii se opriră şi, smucind de hamuri, trecură pragul porţii la trap, pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. De-un marinar!

De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon.

Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi.

Sforăind, caii se opriră la scară... În freamătul de viţă verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.

― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. Unde eşti, babo?

La glasul ei, cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă, rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii, cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa.