― Cine face-aşa, moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai.
― Caii, duduiţa moşului; au băut multă apă.
― Aşa! au broaşte-n burtă.
Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu.
― Tante Alice!
― Ce-i Monica?
― Nimic, tante Alice, zîmbi Monica, respirînd adînc.
― Vrei să-mi spui ceva, Monica?
― Nu... E frumos, tante Alice!
― Pui mic!... Scoate-ţi pălăria, să te rumenească soarele...
― Tante Alice, uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor.
Romaniţele rîdeau în soare, şi ele în vacanţă.
― Acele ce-s, tante Alice?
― Sînziene!
― Şi acelea?
― Sîngele-voinicului!
― Şi acelea?
― Condurul-doamnei!
― ...Sînziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.
Tăcură.
Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii, dulci hulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suişul... Pîlpîiau fluturaşi albaştri... Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede de rouă... Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate,
cu mînile împreunate ― pe Monica.
Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului, sfîntul Petre surîzînd.
― Mi-i foame, protestă Olguţa.
De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta!
― Sss! şopti el la urechea Olguţei; are moşul ceva!
― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.
Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie.
― Ce are moşu??
― Roşcove! porunci Olguţa.
― Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întristă moşneagul.
― Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa.
― Ia nişte zahăr de gheaţă, oftă el melancolic.
― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa, tropăind pe capră...
― Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu.
― Lasă, cuconiţă, să mănînce copiii zahăr... Parcă matale nu-ţi dădeam tot aşa cînd erai mică!...
Doamna Deleanu zîmbi. Aşa era. Şi ea... Era mult de-atunci.
― Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe?
― Dă, cuconiţă! Cum o vrea duduiţa!
Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară... Începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma, sugea şi înghiţea, şi iar începea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec, înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat, gîndindu-se la vacanţele de odinioară... Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe o furişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ.
