― Cu clasa treia, Vania?
― Nu. Cu clasa întîia.
― Noi sus, tu jos, zîmbi Olguţa.
― Noi...
Inima lui Vania sună tare în urechea Olguţei şi-n inima ei.
Cu palma lui mare, îi dezmierdă pletele.
― Ne oprim la Constantinopol...
― Daa!
Ghemuită lîngă Vania, simţea Constantinopolul ca un şal de soare şi culori, cald pe umeri, dăruit de Vania.
.................................
Cu ani în urmă, într-o după amiază de primăvară, la capătul podului Carachioi, dinspre Stambul, un om îmbrăcat cu haine cafenii de lucrător, mare chiar printre hamalii portului, mînca banane, privind. N-avea nici trecut, nici viitor, nici prieteni, nici duşmani. Era singur ca acea stîncă ciudată, căzută de nicăieri pe malul Bistriţei, numită Piatra Teiului, despre care plutaşii spun c-ar fi adus-o diavolul, numai prin legendă ajungînd să explice apariţia răzvrătită a acestei stînci prea depărtată de munţi, ca din piscuri să se fi prăvălit acolo, prea enormă ca apele s-o fi putut aduce.
Se întorcea din America în Europa. Pentru ce? Ca să ajungă în Europa? Nu.
Mai curînd ca să plece din America în altă parte. Norii îi făceau un semn veşnic, nevăzut altora, pe care-l asculta. Un fel de somnambulism semilucid îl îndemna să
cutreiere lumea cu norii, ultimii nomazi. Vaporul rusesc, pe care se îmbarcase spre Europa, stătea la Constantinopol douăzeci şi patru de ore. Avea biletul plătit pînă la Odesa. Dar singura oră vrednică să fie hărăzită Constantinopolului, era a douăzeci şi cincea, adică tocmai aceea cînd vaporul trebuia să plutească departe în larg.
Incapabil să renunţe la Constantinopol, renunţase la bilet! De altfel traiectul precis al vaporului ― New York-Odesa ― îl ostenise de la o vreme ca o profesie.
Constantinopolul era fereastra pe care sărise, în loc să iasă pe uşă: Odesa. Orice dorinţă, în clipa cînd devenea scop, îl rodea ca un ham.
Mîncase o plăcintă cu carne, rezemat de balustrada podului Carachioi, într-una din acele firide de fier în care intri, ieşind o clipă din fluviul de rase revărsate de-a lungul podului dintre Galata şi Stambul, peste golful Cornului-de-Aur. Pe orşice stradă a lumii, există o rasă dominantă numeric, care dă acelei străzi o anumită
fizionomie naţională, prin împestriţarea raselor celorlalte. Podul Carachioi însă, din acest punct de vedere, e anarhie pură. Deşi, geografic, e situat în Constantinopol, fesurile şi turbanele nu pot domina, printre sutele de mii de străini, zilnic trecînd pe pod. Dacă Dumnezeu ar dori să-şi vadă de aproape toate făpturile, fără să culeagă planeta în mînă ridicînd-o pînă în cer ― n-ar avea decît să facă
podul Carachioi punte între paradis şi pămînt şi toate neamurile pămîntului ar defila subt ochii lui Dumnezeu, ca un dicţionar ilustrat de mostre omeneşti.
De la generalul turc, călare pe un măgăruş, cu picioarele spînzurînd moi afară
din scări, cu fesul cam pe ceafă, şi tunica plină de fireturi ca poleiala unei nuci din pomul de Crăciun, deschiată pe un pîntec plin de pilaf, mîncînd o felie de harbuz, cu roze revărsări în colţurile buzelor; pînă la feminista americană, sex nou cu ochelari în loc de ochi, cu secreţia stiloului în loc de glande, şi plăci de gramofon în loc de creier ― toate făpturile globului pămîntesc sînt reprezentate. Nu mai ai impresia că stai pe un pod, ci că stai în faţa unui glob pămîntesc însufleţit, ascultînd vocabularul şi văzînd culorile tuturor raselor. Auzi un orăcăit: e un englez cu caschetă cadrilată. Îi urmează un foşnet feminin: e un persan cu mantie de mătase verde sau galbenă, ţesută cu mînile toamnei, cu barba de abanos tors şi ochi
de noapte păstrată în untdelemn, purtînd pe cap o căciulă de astrahan cu fund de postav verde.
Un egiptean, desprins de pe o stelă funerară, răsare din cinci mii de ani daţi la o parte, în urma unui german a cărui havană pute mai rău decît o locomotivă, lăsîndu-i scrumul să cadă prin veacuri pe haina egipteanului, în timp ce un "dă-l dracului", nuanţează o atitudine românească faţă de impasibilitatea unui chinez sculptat într-o gutuie, cu ochi oblici ca aripele de cocor pe fund de cer.
După ce-şi mîncase plăcinta cu carne, în larma planetară, Vania intrase în rîndurile ei, rămînînd la marginea podului dinspre Stambul, pe malul mării.
Cumpărase cîteva banane şi privise, mîncînd, calm.
Venise primăvara cu sute de corăbii încărcate cu toate fructele Orientului: pere, mere, piersici, struguri, rodii, smochine, curmale, migdale, banane, ananaşi, coarne, caise, portocale, lămîi...
Venise primăvara după ele de pe coastele de soare, ca miliarde de albine şi de viespi, devenite lumină. Plutea lumina vie peste mormanele de fructe încărcate în corăbii larg înaripate pe catarguri nalte.
Departe, Insulele Princhipo erau albastre ca zările văii Moldovei.
Bosforul era verde.
Alături se înălţa moscheea Jeni Validé Giami (moscheea sultanei celei tinere) ale cărei vitralii verzi au deschis ochii în mînile persanilor din veacul al noulea. În verdele lor sînt mişcări de cedri şi de pini. Cînd soarele apune, lumina lui revărsată
prin vitralii asupra lespezilor e pură ca prin pădurile de brad, dar în loc să fie aromă
de răşină, e culoare. E ca un potir al primăverii, moscheea tinerii sultane, cînd soarele trece prin largile vitralii verzi.
Poate că Persia nălţase undeva pe orizonturi, enorme vitralii verzi cu cedri şi cu pini, şi umbra lor se revărsa pe tot Bosforul, de vreme ce atît de persan verde era marea, c-o dungă de albastru şters în Insulele Princhipo.
În faţa Stambulului, casele de lemn din Scutari aveau cenuşiul mugurului de salcie, aproape argint, aproape spuză de jăratec, ceva din culoarea nourilor nehotărîţi în apus de lună, şi a vîrtejurilor de colb în început de toamnă. Vîntul le clădise mai mult decît mîna omului, căci etajul al doilea, care dă unei case masivitate, acestora le dădea mişcarea rotundă a sînilor opulent dominatori deasupra taliei cînd se apleacă. Iar ferestrele lor, cu gratii de lemn bombat, curbe împletiri, deveneau treptat pînze de păianjen, în care soarele îşi aduna lucirile de sidef, de purpură, de ametist, de roz sanghin, de mahon, de perlă, de mărgean. În acele ferestre îşi expunea soarele bijutăriile de sultană a tuturor orienturilor.
Vania mînca banane.
În clipa cînd soarele atinse orizontul, tunul de la Top-Hane, arsenalul marinei, bubui. Răsunase glasul lui Dumnezeu? Toată viaţa încetase. Vîslele bărcilor căzură, forfota corăbiilor încremeni, lanurile de maci ale fesurilor se opriră, fluviul
Carachioiului stătu.
Şi o dată cu bubuitul tunului, şi pasul roş al soarelui pe pămîntul turc, moscheea Baiazedieh înflori rotat cu mii de crizanteme: arteziana grădină a zborului unui norod de hulubi de zeci de ori mai numeros decît ceî al Pieţei San-Marco din Veneţia. Albastru, cerul mahometan îşi avea îngerii.
În acea clipă de tăcere, cele şapte coline ale Stambulului, cu braţele de marmură şi piatră ale minaretelor spre cer, se înălţară deasupra veacurilor.
Şi cea dintîi, moscheea Sfintei Sofia, din veacul al şaselea, cîntă:
