Samovarul prezidase această masă în doi. N-ar fi mîncat nimica Olguţa, bucuria o făcea inaptă pentru apetit, dar fiecare pacheţel era un dar de la Vania. Le acceptase pe toate. Apetitul se născuse, robust. Ceaiul era şi supa, şi vinul, şi apa, şi şampania acestui alegru festin.
Olguţa cunoscuse bucuria de-a servi, pentru întîia oară în viaţă. Vania fusese nevoit să cedeze: două mîni, lăsate pe umerii lui, îl imobilizaseră pe scaun. Olguţa împărţea, ducea şi aducea farfuriile, indica ordinea mîncărilor. Era un zîrnbet în jurul acestei mese, ca inelul luminos, apărut în jurul creştetului sfinţilor care se-nchină.
După dejun, fără să-i aştepte rugămintea, Olguţa se aşezase la pian.
Era în friguri ca şi cum şi-ar fi dat prin surprindere întîiul şi supremul concert.
N-avea note. Îşi făcuse programul mintal, nu la întâmplare, căutînd să-i dea un sens armonios ― aşa cum şi l-ar fi făcut pentru primul ei concert public.
Vania era alături de ea, ca un public întreg, contopit într-o singură fiinţă.
Era aşa de emoţionată, încît întîrziase mult cu batista în mînile reci şi febrile, dînd răgaz emoţiei să se convertească în elan.
Începuse cu Preludiul şi Fuga în mi bemol, pentru orgă, a lui Bach, cîntîndu-le cu sobră putere, dînd sunetelor înălţimi de cor în catedrală, şi iradierea sulurilor de lună prin vitralii. Faţa ei căpăta o concentrare chinuită, care-i sculpta o mască de
singurătate dură, relief în frunte, adînc în ochi. Muşchii feţii neclintiţi, cum rareori îi au pianiştii. Nici un tic al obrazului, nici o încreţire a frunţii, nici o crispare sau mişcare a buzelor. Toată puterea trupului era în braţe şi în mînile flexibile, dominatoare şi severe.
Acordurile pline erau aduse cu mîni de papă care ar încorona o frunte de împărat.
Cu ochii strălucitori, respiraţia adîncă şi inima strînsă, Vania, alături de ea, privind profilul chinuit de această fuziune armonioasă de metale arzătoare ― în clipa cînd vroi s-o roage să mai cînte o dată aceeaşi bucată, îşi dădu seamă de cruzimea celui care bisează. Tăcu. Nu aplaudă. Nu vorbi. Dar palmele lui cuprinseră tîmplele fierbinţi, cu-atît de ocrotitoare adorare, încît Olguţa mai cîntă o dată ― pentru aceeaşi răsplată.
Era fericită. Anii ei de muncă aspră îşi aveau deplina justificare. Pentru aceste clipe, muncise cîte zece ceasuri pe zi la Paris, timp de trei ani, găsind numai în acea muncă puterea să aştepte imposibilul ― pe atunci Vania, pentru ea, era mort
― şi să creadă prin muzică, nu prin minte, în acel imposibil, cura prin religie ai crede în miracol, respirîndu-l nevăzut. Pe atunci mintea ei acceptase moartea lui Vania. Dar munca ei de trei ani la Paris ― muncă stăruitoare în epoca de cea mai mare deznădejde, muncă prin care îşi amplifica şi înfrumuseţa talentul tocmai atunci cînd îi devenise inutil din cauza morţii lui Vania ― dovedea că dincolo de minte, ceva din sufletul ei profund, credea, spera, aştepta.
Această nemărturisită aşteptare, această înălţare dincolo de orizont, exterioară
parcă sufletului, deşi nutrită cu cea mai pură şi mai vie substanţă a sufletului, îi dăduse energia celor trei ani de muncă.
Şi toată această epocă o retrăi, cîntîndu-i lui Vania Nocturna în do minor a lui Chopin. De cîte ori nu ascultase Paşa în salonul de la Paris această nocturnă
deznădăjduită, scrisă cu gemetele sufletului, ca un pămînt fără cer, sumbru pămînt de morminte, din care coralul înalţă o bucurie stranie şi suavă ca un răsărit de lună
nu din cer, ci spre cer, din pămîntul mormintelor. Cîntă această nocturnă cu sufletul de atunci. Îl pierdu pe Vania cîntînd, şi după ce isprăvi, regăsindu-l, zîmbi cu ochii în lacrimi: pe atunci, la Paris, ochii ei n-aveau lacrimi. Abia acum plîngeau ochii de-atunci.
Stătu multă vreme cu capul rezemat de umărul lui Vania.
Fruntea dominatoare deasupra muzicei devenea umilă pe umărul lui Vania, fiindcă era fericită. Aceste tăceri fericite erau răsplata anilor de zbucium în muzică.
Se odihnea, cu sufletul limitat de Vania ca de un cer.
― Sînt fericită, Vania.
Şi iar cînta.
Cînta fără cruţare pentru puterile ei. Era ca o duşmănie împotriva trupului, energia care i-o impunea. Ar fi vrut parcă să-l îndurereze, ca prin această pedeapsă
să-l facă să-şi merite fericirea de a fi lîngă Vania. Cînta, dăruindu-şi muzicei toată
tinereţa, avînd mereu impresia că-i prea uşor, că-i prea frumos ce face, ca să-l merite pe Vania. Ar fi dorit ca fiecare clipă să fie munte prin care cu mînile să sape tunelul, ca să merite să descopere tîrziu, după trudă, cu mînile însîngerate, lumina dintre stînci, fericirea de lîngă ea. Acest zbucium însă, această răzbatere prin stîncă, această chinuitoare ascensiune spre fericire, ca s-o respiri o clipă ―
armoniile de mînile ei înălţate, o destăinuiau.
Cîntă Sonata în la bemol pentru piano ― opus 110 ― a lui Beethoven.
*
Veneau umbre de seară; se stingea parcă undeva încet, o sobă mare. Mai aveau cîteva ceasuri de stat împreună pînă la plecarea trenului. Olguţa se odihnea, rezemîndu-şi capul de umărul lui Vania. Muzica îndelungă le lăsase tăcerea, ca o reculegere în ei. Samovarul fierbea. Inima Olguţei, ca nucii toamna, avea căderi melancolice: se apropia despărţirea. Gîndul că va trebui să plece de lîngă Vania, îi lua puterile, aplecînd-o mai tare pe umărul lui. Îi ardeau încă obrajii. Ar fi vrut să
doarmă sau să plîngă. Zîmbea.
― Cînd plecăm?
― La începutul lui septembre.
Olguţa respiră adînc. Era atîta lumină în acest cuvînt: septembre, cheiul soarelui, cînd se îmbarcă toamna...
― Nu-mi vine să cred, Vania!
Şi era ca un vag scîncet în glasul ei fericit.
― Cu vaporul?
― Cu vaporul.
Închise ochii. În cîte nopţi de nesomn nu plecase cu vaporul, alături de Vania!
Suflarea sărată a apelor vast muzicale... Viaţa devenea o mare carte de poveşti colorate, răsfoită de imensităţi.
