― Apa.
Olguţa bufni de rîs spre consternarea tîlmaciului.
― Plătesc, domnule, numai să ştiu preţul local. Dumneavoastră cît plătiţi litrul de ploaie?
― Aaa! A-ha!
Traducere lungă.
― Aaa! general.
Răspuns.
― Dacă vreţi apă de ploaie, nu costă...
Întrerupere vehementă din partea patroanei.
― ...numai serviciul, adăugă tîlmaciul.
Într-o zarvă generală, căldările cu apă de ploaie sosiră, aduse de personalul de la bucătărie. Toţi voiau să contemple de aproape pe călătoarea cu ligheanul. De la înfiinţarea hotelului nu se pomenise aşa ciudăţenie: să se scalde cineva într-un lighean cît o balie de spălat rufele, într-un hotel cu tot "confortul modern", înzestrat
― slavă Domnului! ― cu lavoare în care atîtea generaţii de muscali şi basarabeni respectaseră aproximativ preceptul ― şi de români înscris în cărţile şcolare:
"Dimineaţa cînd mă scol,
Mă-mbrac iute şi mă spăl,
Faţa-ntreagă, gîtul tot
Şi mînile pîn' la cot".
După multe comentarii, patroana hotelului, femeie cu experienţă, hotărî că
ligheanul şi căldările cu apă erau destinate unui rit religios. Noroc că patroana hotelului avea un fecior dezertor, pe care-l adăpostea la ea: altminteri Olguţa ar fi fost denunţată la Siguranţă ca "suspectă".
*
Niciodată Olguţa nu cunoscuse dorinţa de a fi frumoasă, în sensul valorificării prin îmbrăcăminte şi pieptănătură, amănunt cu amănunt, a particularităţilor frumuseţii ei, totalizîndu-le în armonie personală, amplificînd-o, exaltînd-o. Din copilărie purta părul tuns, la fel pieptănat: cu cărare la mijloc. Nu se pudra, nu se farda. În copilărie, rochiile ei erau preocuparea doamnei Deleanu, mai tîrziu, a Monicăi. Avea în schimb o altă cochetărie, mai energică şi mai trufaşă, aceea de a-şi crea un trup de o robustă supleţă. Cochetăria acestei haine definitive o avea. Şi acest trup creat într-o măsură de vibraţia sufletului care-l purta, înfrumuseţa prin ritm şi formă orice haină îmbrăcată de Olguţa. Nici o modă nu-i putea îngreuia sau defigura supleţa, nici un palton, nici o blană, nici o şubă nu-i puteau ghemui sau micşora avîntul. În orişice îmbrăcăminte, trupul ei denunţa frumuseţa, cum înclinarea trestiei denunţă vîntul, veşnic pentru ea.
Această cochetărie însă, era o îndestulare a ei, oglindă pură într-o cameră în care nu intra decît Olguţa.
De data aceasta, în odaia care avea ca emblemă o ploşniţă ucisă de un pasager, uitată pe perete, Olguţa simţi, pentru întîia oară, dorinţa de a fi frumoasă prin îmbrăcăminte. Destinul se arătă ironic: odaia n-avea nici o oglindă, rochia aşezată
în valiză de Olguţa, nu de Monica, era mototolită, şi pe deasupra, pantofii cumpăraţi de la dugheana locală erau greoi, sluţi şi pretenţioşi, ca nişte pantofi aşezaţi în primul plan al unei fotografii cu ample dimensiuni.
De altfel, în atmosfera de cenuşă udă şi de rapăn al văzduhului oraşului Bălţi, rochia însăşi ― singura adusă de la Iaşi, anume pentru Vania ― era deplasată.
Aerianul ei ţesut de abur aprins deasupra apusului unui soare de vară, avea o cădere de dans, pe trupul Olguţei, făcîndu-i mai negri ochii, mai aprinşi obrajii şi mai de gitană părul. Mişcările Olguţei în această rochie irizau game de garoafe şi mierea sanghină a portocalelor roşii. Gîtul decoltat, braţele goale din umeri. Nici brăţări, nici inele. La Paris, văzînd-o în această rochie, Paşa o poreclise
"Esmeralda" în amintirea celei care veşnic va dansa în paginile lui Victor Hugo, desprinsă din umbra medievală a Catedralei Notre Dame.
Dar în atmosfera Bălţilor, armoniile rochiei de vară destinate soarelui deveneau
stridenţe. Ş-apoi, rochie de Esmeraldă şi pantofi, pantofi...
Privindu-i de sus în jos, de-a lungul rochiei, Olguţa izbucni în rîs.
Oraşul acesta îi schimbase pur şi simplu picioarele. Îşi puse şi galoşii. Efectul era monstruos. Boturile de malac ale galoşilor din care răsăreau glezne subţiri, şi deasupra lor, fragedul ţesut, colorat de fulgerul unei raze, roşie de soare, acel roş
pe care pictorii chineji l-au văzut smălţuit în soarele Chinei. Îmbrăcă şi pardesiul, stingînd astfel oribilul contrast.
În rîndurile trecătorilor vasali ai glodului şi-ai ploilor, pe străzi mocirloase ca lagunele secate, printre case triste ca nişte mari cufere de viaţă uitate nedespachetate pe umedul chei al ploilor şi-al bălţilor, cu galoşi grei, cu garoafele, macii şi soarele subt pardesiu, şi rîndunelele subt gene, trecea Vara. Dar nici un trecător n-o recunoscu.
*
Văzînd numărul, deşi casa-i era complect necunoscută, Olguţa zîmbi cu respiraţia deodată precipitată. Casa era în fund, cu zidurile ei buburos cenuşii, ferestre mici ca ochii de porc subt obloanele late, date bleg în lături ca urechile rîmătorului. Între casă şi gardul din faţă era distanţa precaută pe care o găseşti în penitenciare între poartă şi corpul caselor. Ogradă pustie, fără flori, cu un vad de pietre late, de la portiţă pînă la uşa din faţă. Aceleaşi bălţi scărmănate de ploaie.
Acelaşi glod în falduri somptuoase. O orhestră de curci, un balet de răţuşte, şi o scroafă tolănită cu miniaturile ei pe burtă. Gardul verde, mîncat de ploi, avea acoperiş unghiular. În faţa portiţei, atîrna mînerul unei sonerii patriarhale, de care tragi cum mulgi un uger de vacă, stîrnind în depărtările casei sau ale bucătăriei bălăbăniri de talangă jalnică.
Intră de-a dreptul fără să dea semnalul de alarmă. Scroafa grohăi înfundat, ridicîndu-şi rîtul de enormă havană stinsă, agitînd cu mişcarea ei bruscă pe toţi godacii care-o sugeau, ca nişte porcine brelocuri. Cu ţipete soprane de nimfe speriate, curcile se-nghesuiră; c-un "zdup" penat, curcanul explodă, stilizîndu-şi strîmb explozia; mac-macul răţuştelor deveni de bariton. Uşa din faţă închisă.
Bătu, nici un răspuns. Şi o pisică aştepta acolo, ghemuită ca un sfinx de cărbune cu ochi de topaz.
― ...?
Înconjură casa. Totul era închis, masiv, tăcut. O casă sinistră ca după un asasinat. Într-o aripă numai, obloanele erau date-n lături complect şi ferestrele deschise. Se îndreptă într-acolo, luptînd mereu cu încleştarea cleioasă a glodului.
Ajunse.
