Ivan Turbincă din povestea lui Creangă este invitat de un boier să-şi petreacă
noaptea într-o casă blestemată, sălaş de diavoli împieliţaţi şi de duhuri necurate.
Optimistul Ivan se duce, se dezbracă, pune turbinca subt pernă şi dă să doarmă.
Deodată perna fuge. Trosc, răsună o palmă pe obrazul lui Ivan, ca şi cum noaptea, căpătînd subit braţe, ar fi devenit agresivă. Poc, un scaun cade. Pîrr, un dulap sare.
Mesele ţupăie, scaunele saltă, dulapul se zbate, oghialul lui Ivan devine o furtună, patul un galop; podelele duruie; soba strănută; plafonul scuipă; păreţii ghiontesc...
Pii!
"Paşol na Turbinca!" se supără Ivan şi, absorbiţi de năzdrăvana turbincă, diavolii şi duhurile necurate se năpustesc în ea, să le arate el Ivan cît îi de sfîntă
bătaia lăsată de Dumnezeu în pumnii creştinului. Olguţa n-avea turbincă, şi coridorul turbase. Vîntul era în ploaie ca panica într-o mulţime de femei despletite şi desculţe.
Îmbulziri, ropote repezi, şuiere lungi, oftări, gemete, cutremurări. Ploua în coridorul vagonului ca într-o clopotniţă ruinată. În cadenţe, repezi şi stăruitoare coborau picături. Un tic-tac, tic-tac, umed şi înfiorat. Era chinuitoare această
picurare monotonă, ca o obsesie ritmică din care nici o melodie nu se desprinde.
Afară, uuitul vîntului şi foşnetele sfîşiate ale ploii, prin întunericul opac, dădeau un fior de pustiu polar. Nu puteai să-ţi închipui că-i vară, nici toamnă, nici iarnă.
Ploaia, noaptea şi frigul umed te izgoneau într-o eternitate dincolo de anotimpuri, prin care mişcarea trenului părea ceva subpămîntean, un fel de exod de sicrie, legate cu lanţuri, pornite în sabat dement prin miezul pămîntului.
Podelele tresăltau, pereţii tremurau ca zguduiţi de hohote de plîns, roţile păreau ale sughiţului nu ale trenului, uşile clănţăneau, încheieturile trosneau, ferestrele cu bufnituri şi zăngăniri hîrbuite cădeau, pulverizînd săgeţile apoase ale ploii. Nimic nu era sigur. Toate corpurile solide pe care pasul le calcă şi de care umerii şi mînile se reazămă bălăbăneau gata să sară, ca lemnele căzute pe o apă umflată de ploi.
Olguţa era îmbrăcată subţire; un pardesiu de voiaj peste bluza de vară. Tremura pe coridor, făcînd paşi repezi de-a lungul, atentă la piedicile aritmice ale mersului hurducat. Se lupta cu ferestrele. Se pasionase vînătoreşte.
Zang!
Căzuse.
Se repezea, prindea mînerul de jos, în timp ce ploaia-i izbucnea în faţă, înţepătoare ca un lan apos de ovăz, trăgea în sus cu toată puterea, şi dibuind la noroc, ajungea să-l stabilizeze.
Zang!
Altul căzuse.
Trecură şi Foleştii, cu pelerinajul pîrjoalelor. Coridorul se umplu cu bucăţi de pîne şi hîrtii uleioase. Viaţa adormi din nou în compartimentele de întuneric, cu stomahul plin. Se înşirară iară, de gemăt, negură şi ploaie, orele lungii nopţi. Îţi venea sa aprinzi un chibrit, ca, pipăindu-te la lumină, să te asiguri că exişti; sau să-ţi vorbeşti singur, ascultîndu-te, cum suni o monedă de argint să vezi dacă nu-i falsă.
Lumina zorilor în nouri şi ploaie fu de culoarea scuipatului, lumină totuşi, după
o noapte de neant. Pe ferestre şi înăuntru, formele realităţii apărură din nou, mahmur concrete. Ca nişte pelerini ai ploilor, stîlpii de telegraf răsăriră, lungi, de o ascetică slăbiciune, înclinaţi în mers. Cîmpiile, ca nişte foaste bălţi, din zare în zare îşi înşirau tipsiile de glod şi ploaie sură. Apărură gări pămîntii, ca scoase din etuvă.
Lipovenii, cu ample bărbi de culoarea vulpii, căzînd pe cămeşile ruseşti, încinşi cu frînghie sau curea, cu cizme nalte, hirsuţi şi fioroşi, priveau trenul cu ochi
albaştri ca cerul pozelor cu îngeri, ridicind în ploaie nasuri de copil cîrn, cu faţa turtită la fereastră. Priveliştele se-nşirau atît de identic plane, cu ploile încîlcite de cerul lor scămos, încît, privindu-le, aveai impresia că stai locului. Şi cerul, şi ploaia, şi cîmpiile aveau culoarea bătrîneţii şi a vetrelor stinse în frig de iarnă. O
rază de soare, căzînd în mijlocul lor, ar fi izbucnit în plîns, frîngîndu-se...
În această lumină, pasagerii cu feţele mîncate parcă de molii, începură să
clipească, frecîndu-şi ochii. Popa îşi suflă nasul ― un fel de cor de cucoşi ― într-o vastă batistă în care ar fi încăput măcar un kilogram de colivă ― dînd semnalul deşteptării. Conductorul apăru, cu felinarul aprins, colectînd biletele celor care rămîneau la Bălţi.
Trenul se oprise în faţa unui loc viran. Mai încolo, un grup de birjari bărboşi ca nişte patriarhi, aşezaţi pe capra unor trăsuri minuscule, cu spetează joasă, un fel de sănii cu roţi ― gesticulau cu biciuştile. Ciudat! N-aveau aer de birjari. Toţi păreau călugări deghizaţi în birjari.
Olguţa coborî din tren cu valiza în mînă, dar nevăzînd gara, crezu că s-a înşelat.
― Aici e Bălţi, domnule? întrebă ea pe moşneguţul cu miros de usturoi.
― Bălţi, Bălţi, dădu el energic din capul de păpădie. Aci forte mult bălţi este.
― Aici e gara Bălţi? repetă Olguţa întrebarea către conductor.
― Nu e gară, da e mai aproape de oraş, răspunse el flegmatic. Gara a făcut-o un boier, pe vremea ruşilor, da o făcut-o pentru daraverile lui. Dac-o făcut-o din punga lui!
Porni spre trăsură. Făcu trei paşi, şi deodată îşi simţi piciorul din urmă prins, smuncit şi aspirat ca măseaua de un cleşte dentar. Trase. Piciorul se uşurase straniu. Privi: pantoful dispăruse. Întoarse capul şi abia avu vreme să-l mai găsească. Glodul acesta era viu. Respira ca acele fioroase flori carnivore, care-şi închid grasele petale în clipa cînd insecta a intrat; glodul Bălţilor îşi închidea buzele negre asupra pantofului desprins. Un birjar se precipitase, venindu-i în ajutor. Se rezemă de umărul lui ― mirosea a ţol plouat ― şi, sărind într-un picior, izbuti să ajungă la trăsură. Fără să pregete, deschise valiza, scoase papucii de noapte. Celălalt pantof zvîrlit de mîna Olguţei fu oferit ofrandă glodului care-l înghiţise şi pe întîiul. Între timp, birjarul Olguţei făcea semne disperate, vorbindu-i pe ruseşte. În clipa cînd pantoful al doilea porni, birjarul se şi precipitase, cu o siluetă de scafandru. Se întoarse îndărăt aducînd în fiecare mînă cîte un animal inert şi inform, asemănător cu godacul tăvălit prin glod. Metamorfozaţi de glodul Bălţilor, pantofii Olguţei, uitîndu-şi trecutul, căpătaseră dimensiuni de opinci cu obielele în ele. Forma lor de odinioară faţă de cea de acum era ca o seminţă alături de monstruosul şi guşatul dovleac răsărit din ea.
― Hotel, hotel.
Celelalte trăsuri nu plecaseră din cauza Olguţei. Ridicaţi în picioare, plini de exclamaţii şi comentarii ruseşti, pasagerii priviseră scena cu pantofii, mîncînd
seminţe.
Ca la un semnal, toate trăsurile porniră deodată, c-o aprigă smuncitură ― glonţ.
Călugării de pe capre se metamorfozară fulgerător în dervişi urlători. Gesticulînd cu biciuştele, îndemnîndu-şi caii cu chiote învăţate în caverna preistorică, cu hăţurile agitate-n mînă, se năpustiră în goană. Era surprinzătoare viteza dementă a acestor vehicule şubrede şi murdare, trase de gloabe osoase. Coamele cailor se zburliseră, cozile fluturau. Şi-n jurul trăsurilor, ca dancii de ţigani pe drumurile Moldovei, cu tumbe, salturi, gesticulări, glodul juca în falduri şi în stropi. Viteza glodului însoţea viteza trăsurilor. Nu mai era subt roţi, ci la dreapta, la stînga, înaintea şi-ndărătul trăsurii, ca o fluturare de perdele prin care treceai, simţindu-le cu obrajii ciucurii graşi, catifelaţi şi aderenţi. Pe amîndouă scările trăsurii, glodul era prezent ca bocancii sentinelelor cînd însoţesc, cu un picior pe scară şi altul în trăsură, pe arestatul de la mijloc. Hlubele trăsurii erau de glod, nu de lemn.
Îndemnaţi de bici, de chiote şi îmbătaţi de nechezatul şi sforăitul cailor următori, caii aveau un galop isteric, cu nările crispate într-un rînjet diabolic, dînd trăsurilor ritmul şarjelor nomazilor străbuni, cu lancea şi cu arcul împungînd zările.
