evadarea din lagăr intrase în armata franceză, întîrziaseră.
Fusese achitat.
Relatarea acestor întîmplări era foarte scurtă, enunciativă şi calmă.
Vania căuta numai să-şi justifice serios tăcerea. Atît. Nu istorisea Olguţei intrarea la Consiliul de Război. Un dezertor la inamic, condamnat la moarte în contumacie, în clipa cînd se prezintă în faţa instanţelor militare trebuie să aibă
atitudinea situaţiei, adică să meargă în aşa fel pe ale sale picioare încît să dea
impresia că se tîrăşte în genunchi; apoi să fie palid, cu necuviinţa sîngelui absentă
din obraji; să tremure ca în plin acces de paludism; şi să bîlbîie în aşa fel, încît cele mai simple întrebări, injoncţiuni sau chiar tăceri ale comisarului regal, să dea, victorios, impresia elocinţei. Statura lui Vania, calmul său imperios, şi ochii săi dădeau un total de impresii diametral opuse noţiunii de condamnat la moarte.
Această indisciplinare noţională, acest port ilegal de viaţă de către un condamnat la moarte dăduseră comisarului regal, din prima clipă, dorinţa "să-l frece". Cu vorba era greu. Omul acesta tăcea ca un tun: nici nu zîmbea măcar. Dar ochii lui... E
imposibil să spui unui om "scoate-ţi ochii", cînd n-ai de ce să spui "tacă-ţi gura".
Prezenţa şi ţinuta lui Vania în faţa comisarului regal erau statuia insultei, o statuie hindenburgiană. Între timp, grefa descoperise dosarul lui Vania. Întîlnind foaia matricolă, ataşată la dosar, comisarul regal, cu ochii, cu nările şi călcîile, zîmbise.
"Nesupus la încorporare, amnistiat, nesupus la concentrări"... Urmărea cuvintele foii matricole, ca pe nişte femei foarte decoltate jucînd dansuri moderne. Lansase mandatul de arestare, înmînîndu-i-l lui Vania ca pe un brevet de decoraţie, însoţindu-l cu un cordial:
― Domnul meu, sentinela vă aşteaptă.
În ziua judecăţii, martorii prezenţi arătaseră evidenţa, atestînd complecta nevinovăţie a inculpatului. Mai mult, actele sosite din Franţa aduceau şi lui Vania o surpriză: era decorat cu Legiunea de Onoare. Pe lîngă acte, comandantul regimentului francez, în rîndurile căruia Vania luptase, se simţise dator să adauge şi o scrisoare, adresată comisarului regal, în care elogiile cravaşau orice îndoială.
Fusese achitat după o judecată sumară, mai mult constatativă, cu trei voturi contra două, achitarea cu unanimitate fiind socotită ca un blam la adresa instanţei ― tot militare ― care dăduse prima sentinţă. Comisarul regal, de loc ranchiunos, băiat de treabă "în fond", exclamase către Vania, după achitare, oferindu-i o ţigară: "Bine c-ai scăpat, domnule. Vezi, eu mă bucur, deşi am pierdut procesul. Mai spuie cineva că nu-i dreptate la noi!"
Acesta era "hopul" din telegrama lui Vania.
Două lacrimi mari porniseră din ochii Olguţei, spre tremurul buzelor.
― Tu sus, eu jos...
Un ţăran privise, cu sprîncenile ridicate şi gîtul strîmb, pe domnişoara îmbrăcată băieţeşte, călărind distrat neastîmpărul clocotitor al unui armăsar negru, cu o scrisoare în mînă şi lungi lacrimi pe obraji...
"...De cîteva zile sînt la Bălţi unde voi sta pînă la complecta lichidare a succesiunii. Avocatul meu e ca doctorii lui Molière, pe pielea mea, şi mai mult idiot decît pitoresc. Trebuie să-l asist energic, altfel îi devin client pe viaţă. Cu toate acestea, pînă într-o lună, maxim două, voi fi gata.
Olguţa..."
Iarăşi, scrisul devenea construit, şovăitor ca paşii împleticiţi de bătaia inimei.
"...gîndeşte-te bine. Eşti foarte tînără şi îţi legi viaţa de un vagabond..."
Şi totuşi ca un trăsnet pe munţi, marele cuvînt era acolo.
"...care te iubeşte.
Vania.
P.S. Un cuvînt de la tine mi-ar aduce mare bucurie."
Era pe la amiază. Pasul armăsarului negru devenise trap, trapul galop.
După dejun, cu automobilul lui Dănuţ, Olguţa pleca la Iaşi.
― Papa, voi lipsi o zi sau două. Inventează tu o explicaţie pentru ceilalţi.
O sărutase, devenind imediat complicele ei devotat.
În noaptea aceleiaşi zile, Olguţa se suia în trenul de Bălţi.
*
Pe linia Iaşi-Bălţi, deraierile ar fi o înviorătoare distracţie; sînt însă greu de realizat, cu toată bunăvoinţa terasamentului, din pricina vitezei.
Trenul merge la trap, trapul blajin al căluţului factorului rural, fiind singurul criteriu pe măsura acestor roţi moldo-basarabene. Poate că şi tramvaiul ieşan ―
celălalt vierme cu roţi ― ar fi o normă pentru determinarea mersului acestui tren, dar tramvaiul ieşan, din pricina pantelor, are şi mişcări iuţi, ambalări, prin care depăşeşte capacitatea de viteză a rudei sale ceferiste.
Trenul se formează pe la zece noaptea, la o parte de peron, într-un ungher întunecos al gărei, dincolo de garajul closetelor. Ochiul nu-l poate distinge de la distanţă, fiindcă e obscur ca o casă arsă. Urmezi pe tregherul care-ţi duce bagajele, după ce l-ai informat conştiincios că ai bilet de clasa întăia. Ajungi. Ridici piciorul sus, mai sus, executînd solitar un exerciţiu de gimnastică suedeză, întîlneşti cu vîrful ghetei suspendate în văzduh, un fel de bancă aeriană pentru oameni zburători: e prima treaptă a scării.
Aruncîndu-se de acolo în jos, un copil s-ar putea sinucide. Tregherul te împinge de la spate, te saltă, şi cu mînile încleştate de barele metalice, ajungi vertical. Intri. Funicularul cu bagajele te-ajunge din urmă. Tregherul aprinde un chibrit, scoate o lumînare din buzunar, şi la lumina flăcării gălbuie observi că
tregherul s-a înşelat: vagonul e de clasa treia.
― Nu, domnule, te asigură tregherul ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte, e de-a-ntîia. N-aveţi decît să vă uitaţi.
― Păi m-am uitat.
