De mult, dar înnăbuşit, feminitatea ei treptată ştia că undeva există un om ― de care nu-şi mai amintea ― pe care nu-l întîlnise în cărţi, frumos fiindcă era urît, dînd prin dezarmonie vibraţia puterii lui severe, îl aştepta, găsindu-l uneori în muzică; niciodată în viaţă.
Aceeaşi muzică ascultată în casa părintească, la mesele copilăriei, cînd Vania era oaspe, dăduse Olguţei oroarea de sentimentalism. Trăise, amplificînd cu viaţa ei legea spartană. Sufletul ei dormise pe pat de piatră; de asta era viu, proaspăt şi clar ca o apă de munte.
Şi poate că acelaşi om, al cărui chip îl uitase, demult plecat din casa părintească, rătăcitor cu vînturile prin lume, în clipele cele mai fericite, petrecute în adăpostul părintesc, o făcea să dorească plecarea în noapte, alegîndu-şi ca deviză
versurile lui Villon:
"En ce temps que fay dit devant.
Sur le Noël, morte saison
Que les loups se vivent de vent
Et qu on se tient en sa maison,
Pour le frimas, près du tison:
Me vint un vouloir de brisier
La très amoureuse prison
Qui souloit mon cuer debrisier..."
Astfel, prin voia mormintelor şi scriptura vieţii, copilul cel mai iubit al domnului Deleanu, copilul cel mai vesel al casei Deleanu, părăsind căminul părintesc, se îndrepta dincolo de pragurile blînde, după ultimele stele verzi ale neamului Dumşa, cele purtate subt fruntea răzvrătită, de strigoiul Fiţei Elencu.
*
Socotindu-se singurul supravieţuitor al somnului celorlalţi, Dănuţ se înşela. Pe latul pervaz al unei ferestre deschise ― acolo unde iarna stau glastrele cu flori, şi vara uneori, captivă-n pînze de păianjen, o stea tremură ― era Olguţa. Mai mult în noapte decît în casă, pe aerianul pervaz ca într-o luntre. Şedea ghemuită, cu genunchii duşi la bărbie şi obrajii strînşi în pumni. Aparţinea casei părinteşti în măsura în care rîndunelele de subt streşină-i aparţineau. Trecuseră prin noapte ploi de primăvară, ca luminoase hohote de rîs. Acum picurau streşinele şi cîntau clar ulu-cele. Prin norii sparţi, curgea în şipote lumina lunii, bună s-o aduni în pumni şi s-o resfiri pe tîmple şi pe frunte. În vale, prin frunza plopilor, acoperişurile caselor, lucind în lună, sunau cîntec de ploaie pe scuturi înclinate.
N-o mai băteau vînturi de mare. Jilav, parfumul liliecilor se revărsa din stele parcă, în undele vii ale nopţii.
Acolo sus, pe marginea zidului casei, în noapte şi în cer, şedea cu Vania. Era departe de el ca de un munte, şi lîngă el ca în umbra unui munte care, pe deasupra lumii, o învăluia.
"Tu sus, eu jos!"
Îşi aminti, cu răzvrătire, vorbele lui Vania de pe vapor. De ce ea sus, el jos?
Sus amîndoi, jos amîndoi. Se gîndea la el cum urci prin munţi de piatră, pe care pasul sună tare, dîndu-ţi îndemnuri de vigoare şi largi cadenţe în plămîni. Îl iubea desprinsă din trecut, dăruindu-i toate zilele viitorului, zilele acele drepte, zvelte, necunoscute ca oştenii subt armuri, cu viziera căştilor lăsată ― dar pe departe răspîndind viteaza lor tresărire în faţa vieţii. Pe-acele i le dăruia lui Vania. Semnul lui îl aşteptau; porunca lui. Numai el, cel tare fără armură, cu faţa descoperită, era domnul tumultului de zale şi lumini.
Pe o măsuţă, alături de fereastră, se desluşea un vas din care crengi de liliac îşi înclinau fagurii albi.
Cu o mişcare bruscă, smunci întregul mănunchi, aruncîndu-l în noapte ca spre cineva.
PARTEA PATRA
I
"Aşteaptă liniştită veşti de la mine."
Aşa-i spusese Vania pe vapor. Săpate-n piatră, vorbele erau în ea, cu accentul calm al celui care le rostise.
Totuşi, după două luni şi mai bine de tăcere, aşteptarea devenise neliniştit mirată. April trecuse, apoi mai, apoi iunie. Olguţa, între timp, nu îndrăznise să
părăsească Iaşul, decît două zile, petrecute la Bucureşti cu prilejul deschiderii expoziţiei lui Alexandru Pallă.
La întîi iulie plecaseră cu toţii la Medeleni. Olguţa lăsase ordine severe ca scrisorile şi telegramele sosite la Iaşi să fie de îndată expediate sau comunicate la Medeleni.
La ţară, luase drumul de odinioară al Monicăi, pe cînd îl aştepta pe Dănuţ ―
zilnic ducîndu-se la gară, călare, după corespondenţă. Devenise un fel de inspector febril al corespondenţei. O verifica minuţios, plic cu plic, ziar cu ziar, pachet cu pachet. Cunoştea corespondenţa mai amănunţit decît şeful gărei, venerabil rotundul domn Şteflea, menţinut acolo graţie domnului Deleanu. Se familiarizase cu toate cernelile, cu toate ortografiile, cu toate plicurile. Dintr-o aruncătură de ochi alegea corespondenţa unui moşier, deosebind-o de-a celuilalt, grupîndu-le sistematic, ceea ce-l uşura pe domnul Şteflea, mereu aglomerat fără să facă nimic, de o muncă
supărătoare pentru el din cauza unei crîncene miopii care-l făcea să silabisească
adresele cu gura apropiată de ele, ca un rîmător grafolog. Serviciul corespondenţei trecuse de la o vreme asupra Olguţei. Cum sosea la gară, lăsa calul unui ţăran, intra de-a dreptul, funcţionăreşte, în biroul şefului gărei, se aşeza la birou şi, cu mîni de furtună, intra în corespondenţă, subt privirea deferent extaziată şi iremediabil mioapă a domnului Şteflea.
Primea mereu scrisori de la Alexandru Pallă, adresate ei şi Monicăi. Aceste scrisori trimise de un prieten preţuit de Olguţa, venind mereu în locul celei aşteptate, începură s-o enerveze agresiv. Îi venea să le rupă. Ca să le pună capăt odată, îl invitase pe Paşa la Medeleni. Sosise imediat, atît de modest fericit, încît Olguţei îi venise să-i ceară iertare pentru expulzarea poştală, gata parcă să-l poftească să plece.
Medelenii erau mai îmbelşugaţi în oaspeţi decît oricînd. Pe lîngă familia Deleanu, energic invitată venise şi cucoana Catinca împreună cu Mircea, apoi
Puiu, şi la urmă Paşa. Herr Direktor, care-şi reluase, după război, voiajurile anuale în Germania, se anunţase şi el pentru luna august. Domnul Deleanu, prezidentul acestor mese populare, jubilă. Fiecare masă lua proporţii de banchet. Cucoana Catinca, ireductibila adversară a picturii lui Paşa, din cauza ofensei adusă Olguţei, prin faimosul portret dăruit lui Mircea, era aliata lui solidă în ce priveşte anatemizarea muntenilor şi glorificarea moldovenilor.
Doamna Deleanu, în conducerea gospodăriei devenise aghiotantul cucoanei Catinca, împreună cu Monica.
În aprobarea generală, Olguţa edictase deviza delenilor: "Libertate absolută".
Fiecare să facă ce-i place, neavînd nici un fel de obligaţie faţă de ceilalţi, decît să
respecte orele dejunului şi-ale mesei, omagiu adus cucoanei Catinca, la care fusese foarte sensibilă. De altfel, Olguţa o captivase complect pe cucoana Catinca şi prin altăceva. De cînd venise la Medeleni, s-ar fi zis că o pasiona mai mult arta culinară, reprezentată proeminent prin cucoana Catinca, decît discuţiile artistice, patronate de Paşa. Şi baba era surprinsă, ca şi cucoana Catinca, dar deopotrivă de măgulită. Raporturile prieteneşti dintre Olguţa şi ea datau din vechi. În fiecare vară
