timpul le mai purtase, reîmbrăcîndu-le vechi. Zilele care prin ceva dădeau vibraţia viitorului, a noutăţii, a neprevăzutului, îl chinuiau surd, neliniştindu-l, alarmîndu-l.
Printre celelalte putea să surîdă, ca în podul cu vechituri; printre acestea, îi venea să-nchidă ochii, cu-atît mai tare cu cît ceilalţi rîdeau.
Dar zilele de bucurie ale celorlalţi, la care el participase trist, nu erau pierdute pentru el, căci retrospectiv, în clipa cînd deveneau şi ele ale trecutului, Dănuţ
revenea, mai mare decît atunci, aducînd o bucurie melancolică de fantomă
deasupra capului posomorîtului Kami-Mura de odinioară. De cîte ori nu retrăise bucuriile celorlalţi, în trecut, alături de un copil veşnic posac. Era ciudat acest bilanţ al bucuriilor din trecut! Niciodată, copilul regăsit de Dănuţ printre ceilalţi, nu rîdea. Ce trist copil fusese cel care-şi regreta copilăria, risipind pe creştetul apariţiilor lui copilăreşti zîmbetul gînditor al tinereţii întoarse spre trecut, fără ca niciodată să găsească un zîmbet de atunci!
Cu-atît mai mult, pentru cel care nu cunoştea decît sărbătorile timide ale amintirii, ziua aceasta însemna o rară sărbătoare de viaţă.
O aşteptase pe Monica, mai cu seamă. Se pregătise pentru bucuria adusă de Monica, în această casă veche, a cărei tristeţă de trei ani era acoperită cu tinere crengi de liliac. I-o adusese pe Monica această zi, o Monica armonios frumoasă ca zările ieşene, dar nu dincolo de ferestre, ci dincoace, jucîndu-i pe obraji o lumină
depărtată pînă atunci cu zările.
Iată însă că după trei ani de singurătate, în casa copilăriei lui, această zi îi adunase pe toţi laolaltă. Se întîmplase în casa Deleanu ceea ce pînă acuma numai în sufletul lui Dănuţ se întîmpla: gruparea lor, a foştilor copii şi a părinţilor.
Abia acum îşi dădu seama Dănuţ cît de mare era neîncrederea lui în viaţă şi în bucurie. Niciodată nu sperase, după război, că într-o zi, ei toţi, copiii şi părinţii, se vor mai aduna în jurul unei mese, bucurîndu-se. Mintea lui Dănuţ nu cutezase să-şi închipuie această masă în viitor, fiindcă pe multe scaune s-ar fi temut să nu vadă
absenţe. Părinţii lui.... bătrîni. Era în făptura lor, ca şi în zidurile vechii case, aceeaşi lăuntrică năruire. Gîndul lui Dănuţ trecea pe lîngă ei cu o spaimă
melancolică. Apoi Olguţa... Parcă nu-şi mai închipuia că Olguţa se va înapoia din Franţa. De ce? Nici el nu ştia. Olguţa, cu mobilitatea ei, îi inspira aceeaşi teamă de viitor, de neprevăzut, ca şi viaţa. Şi totuşi!
De cînd se înapoiase cu Monica, de cînd intrase în antretul de jos, din bucurie în bucurie, din rîs în rîs, devenise copil. Toate odăile casei erau luminate. La fel era şi sufletul lui Dănuţ. Nici o umbră. Numai lumini, numai încredere. Acelaşi sunet de cristale ciocnite din sofragerie era şi-n sufletul lui. Şi el băuse şampanie. Din sofragerie plecaseră în salon. Covoarele, rostogolite-n suluri, ieşiseră pe uşă ca în zilele de mare grijitură. Dansaseră nebuneşte. Dănuţ dansase şi cu mama lui, şi cu cucoana Catinca. Pînă şi Mircea, care nu ştia să danseze, plin de optimism, urmărise în hazul tuturora paşii capricioşi ai Olguţei, ţinînd în timpul dansului capul în jos, ca şi cum ar fi descifrat un manuscris al picioarelor de la prea mare distanţă. Domnul Deleanu, care abia îşi mai amintea valsurile tinereţii, se dovedise
tot atît de suplu în dansuri ca şi în vorbă, parodiindu-le subt conducerea Olguţei pe cele moderne, improvizînd altele. Vrîstele dispăruseră, bucuria egalizîndu-le. Toţi deserveau din răsputeri această zeitate reîntronată. Pe rînd, se aşezaseră la pian, doamna Deleanu şi Olguţa. Doamna Deleanu îşi amintise dansurile tinereţii.
Olguţa parodiase pe tapeur-ul de meserie, înjghebînd şi un fel de jaz, Puiu mînuind două tablale, urletul strangulat şi nazalizările prelungi, iar Dănuţ, cu pocnetul palmelor şi al degetelor şi ţăcănitul călcîilor, redînd ebrietatea ritmului. Nu mai făcuse sporturi dinainte de război. Ritmul dansurilor redeşteptase în el bucuria muşchilor de-a gesticula dră-ceşte, deasupra gîndurilor călcate în picioare ca o iarbă tînără. În pauze fumaseră cu toţii: şi doamna Deleanu, şi cucoana Catinca, şi Monica, şi Olguţa, şi Mircea, care de care strănutînd mai comic, strîmbîndu-se mai agurid, alungînd fumul ca o viespe, lepădînd ţigara ca o viperă. Dar pauzele erau scurte, fiindcă Olguţa nu le tolera. O scosese din minţi şi pe Monica, făcînd-o părtaşă la un dans improvizat.
Într-un tîrziu, cucoana Catinca invocase odihna. Protestări. Atunci Dănuţ, cu aprobarea tuturora, invitase pe cucoana, pe Mircea şi pe Puiu să doarmă în casa Deleanu. Odăi erau destule.
Din şifoniera doamnei Deleanu, cearşaful destinat patului din ietacul improvizat pentru cucoana Catinca, zburase din braţe în braţe, pînă la pat. Pernele veniseră pe sus, bufnind din mînă în mînă. Era o dezordine veselă ca la întocmirea unui cort ţigănesc. Patul lui Mircea fusese aşezat în biroul lui Dănuţ; al lui Puiu, în vechea lui odaie. Alte alergături, alte salturi de perne şi cearşafuri, ca o bătaie cu zăpadă textilă. Orişice act de gospodărie devenea un pretext de dans şi dezordine.
Dulceaţa servită, fu baletul dulceţii.
Iar finalul noapte bună, deveni un Somnoroase păsărele cîntat fals, printre rîsete şi reverenţe.
Luminile erau stinse. Dănuţ era în pat. Şi casa era plină. Toţi erau acasă. Nici o plecare după veselie.
Acest "toţi sînt acasă" dădea bucuriei lui Dănuţ o rară plenitudine. S-ar fi zis că
nu în casă erau, ci în sufletul lui Dănuţ, prezenţi, concreţi, fiecare la locul lui, dînd sufletului care-i adăpostea o necunoscută stabilitate, o voioasă încredere, o amplă
intimitate.
Se simţea fericit şi calm, ca o casă în care-au răsunat numai rîsete, şi apoi, după
ce luminile s-au stins, rămîn numai respiraţii liniştite de somn, pe paturi proaspăt înfaţate, în parfum de liliac. Nimeni nu plecase. Toţi erau acolo, în odăile casei şi ale sufletului.
Cu pleoapele închise, Dănuţ zîmbea. Sufletul lui era o cheie de aur încuind în aceeaşi casă de lumini şi crengi de liliac, pe toţi oaspeţii acestei zile, făcîndu-i prizonierii bucuriei lui.
*
Pentru Dănuţ, Monica era trecutul înălţat în dragoste, ca seminţele în spic. Pe creştetul ei numai se oprise, aurie şi caldă, acea lumină de soare după care din copilărie amintirile alergau, căutînd-o prin zarzării înfloriţi, prin toamne şi prin primăveri, printre oameni şi în el.
Monica era armoniosul portal, meridional luminos, prin care de acum înainte, pentru Dănuţ, viaţa avea să intre în trecutul mereu sporit, cu o tăcere de vis.
Pentru Olguţa, Vania era plecarea, vîntul dincolo de zidurile casei părinteşti.
Oglindă meditativă pentru Dănuţ, dragostea era fereastră pentru Olguţa deschisă nalt asupra nopţii care o chema larg în afară.
Prin dragostea lui pentru Monica, Dănuţ aparţinea mai trainic casei părinteşti, urmînd să-i continue trecutul întinerit. Tot prin dragoste, Olguţa se desprindea complect de casa părintească, izbucnind din ea cu imperioasă energie.
În perspectiva dragostii, viaţa Olguţei căpăta un gest de o vastă preciziune: izvorînd din casa părintească, se despărţea de ea. Vania era marea exactă în care acest fluviu trebuia să se verse.
Tîrziu îşi dăduse seamă că-l iubeşte pe Vania. Dar numele lui demult răsunase în adîncurile ei, împiedecînd-o de-a se înşela, oprind-o de-a luneca în acele idile ale anilor fragezi, în acele înflăcărări de un literar lirism pentru camarazii ei de tinereţă ― comune tuturor fetelor, menite să deştepte dragostea, să lase mici amăgiri şi graţioase amintiri de album sentimental.
Aceeaşi lege inexorabilă, care porunceşte fluviilor drum ferm spre marea lor ―
aprig albastră dincolo de orizont ― fără nici o şovăire sau abatere, veghease şi asupra Olguţei, aducîndu-i-o lui Vania sălbatec proaspătă, cu o inimă nouă ca întîiul val al izvorului din care fluviul s-a născut.
Două nume, desprinzîndu-se hulite, dar dominatoare, din familia Dumşa, răsunaseră supărător de tare în casa Deleanu: Fiţa Elencu Dumşa şi Vania Dumşa.
Într-o ondulaţie de curbe moi şi line, ei reprezentau colţul abrupt, dur, dezarmonia răzvrătită. Amîndoi coalizaseră împotriva lor, pe toţi blînzii şi blajinii neamului Dumşa ― adică întreg neamul ― şi pe urmaşii lor din casa Deleanu.
Şi Fiţa Elencu, şi Vania aveau un semn comun, care-i distingea de întregul lor neam: ochii mici şi verzi. Ochii neamului Dumşa erau castanii sau negri, îndulciţi de un zîmbet somnoros, desprins parcă de pe zările ieşene. Doamna Deleanu şi Dănuţ aveau şi zîmbetul şi ochii neamului Dumşa, înviind prin ei privirea celor din mormintele familiei şi din portretele familiei. Olguţa avea ochii tinereţei domnului Deleanu, mai mari. Îi dăruise parcă şi gestul frunţii în ochi.
Privirea Fiţei Elencu era legendară în Iaşi, ca o molimă. Între oameni blajini şi sentimentali, o femeie foarte urîtă şi tot pe-atît de deşteaptă, va fi socotită
