la Medeleni, precum şi la Iaşi în timpul anilor de şcoală, Olguţa-i făcea vizite.
Aceste vizite însemnau diverse aperitive în afară de program, servite Olguţei de baba, fără de ştirea doamnei Deleanu. Acum, însă, nu mai venea după aperitive. Se interesa, cu o aplicaţie neverosimilă pentru doamna Deleanu, de înaltele tehnici culinare. Aşa că, spre surprinderea generală, şi spre entuziasmul cucoanei Catinca, Olguţa participa mai rar la discuţiile din sofragerie, cerdac şi salon ― deseori însă, la cele din bucătărie. Dar în ultimul timp renunţase şi la acestea. Era mai mult pe drumuri, călare. Acasă, devenise mai tăcută decît Dănuţ odinioară, distrată, fugind de discuţii şi de tovărăşia celorlalţi.
― Lăsaţi-o, hotărîse domnul Deleanu. Aşa m-apucă şi pe mine uneori; eu fac pasienţe, Olguţa călăreşte.
E drept, însă, că domnul Deleanu era privilegiat, fără ştirea celorlalţi. Ca şi în copilărie, după amiaza uneori, cineva-i bătea în uşa biroului.
― Intră, Olguţa, zîmbea el cu amîndoi obrajii.
Olguţa se aşeza pe marginea fotoliului din faţa biroului ― unde era instalat domnul Deleanu ― şi redevenea camarada tatălui ei, al cărui păr alb era dezmierdat cu un gest familiar din copilărie. Domnul Deleanu îi oferea bomboane pe care le accepta, reclamîndu-le chiar, ca să-i facă plăcere; ea îi prepara cîte o cafea neagră, şi-n această atmosferă de complot petreceau ore pe care Olguţa se silea să le facă uşoare şi zîrnbitoare. Dar singura încăpere care o atrăgea magnetic, era gara. Dimineaţa se ducea după corespondenţă. Deseori şi după amiază se ducea, în speranţa unei telegrame.
― Ce s-aude, domnule Şteflea?
― Pacoste, sărut mîna, nu plouă. I-hai, greu, sărut mîna.
Vorbea cu domnul Şteflea despre orice, fără revoltă, răbdătoare, absentă, avînd tresăriri negre de rîndunică în faţa telegrafului. Se familiarizase cu domnul Şteflea, cum te familiarizezi cu servitorii casei locuite de fiinţa iubită pe care n-o poţi vedea. Domnul Şteflea devenise un fel de portar al vastului spaţiu în care era Vania. Unde? Cine ştie! Locul cel mai apropiat de absenţa lui, era gara cu telegraful ei.
Vorbea despre sfecla, grîu, orz, situaţia funcţionarilor după război, politică
internaţională ― cu domnul Şteflea, în ţăcănitul monoton al telegrafului. O
cunoşteau toţi misiţii de cereale, precum şi jandarmii în trecere pe la această gară, în care Olguţa devenise permanentă, ca o funcţionară. Cunoştea acum tot mecanismul unei gări, semnificaţia soneriilor, plăcile de gramofon cu repertor redus ale telefoanelor, tehnica macazului, doleanţele ceferiste, panica inspecţiilor inopinate, epilepsia ordinelor circulare, ― şi pe dinafară, întocmai ca Trăiască
regele portretele familiei regale aşezate în faţa uşii de intrare, în ţinuta cromolitografică. Abia în ziua de 16 iulie, numele Olguţei apăru pe banda telegrafului Olguţa era alături de domnul Şteflea, care după primele ţăcănituri, zîmbise lat către Olguţa, scriind cu creion chimic:
"Olga De"...
Domnul Şteflea, gras şi năduşit, cu creionul chimic pe foaia de hîrtie, devenise pentru Olguţa un fel de brad sfînt cu creştetul în soare, din care ar începe să picure în lacrimi clare răşina înaltelor arome.
..."leanu. Medeleni."
Bendiţa cu puncte enigmatice se desfăşura pe roata ei metalică, în cadenţă
precipitată. Silabă cu silabă, stea cu stea, vorbele cădeau din spaţiu în urechea domnului Şteflea, apărînd violete în luciu de salivă pe hîrtia de subt ochii Olguţei.
"Tre... cut... un... hap..."
― ...?
"hop", rectifică enorm creionul violet peste "hap".
Umbre şi lumini chinuite pe obrajii Olguţei, ca fugi de nouri în tulburi viscoliri şi neagră lavă, pe faţa lunii clare.
"...cu bine"...
Ţac-ţac; ţac-ţac-ţac; ţac-ţac-ţac...
Bătea o inimă şi un telegraf, şi domnul Şteflea cu vîrful limbii violet, scria violet, precipitat, c-o slovă stupidă ca o cădere de umbrele din cuier, şi ca o panică
de gîşte ― un imn al bucuriei, care, depăşind poezia, devenea muzică, şi depăşind muzica, devenea lumină.
"...curînd... veşti... bune... Vaner..."
― Vaner?
Se-ntunecase tot, într-o clipă de spaimă.
"Olga Deleanu
Medeleni.
Trecut un hop cu bine. Curînd veşti bune.
Vaner."
Cu certitudine în ea, ca o primăvară, Olguţa redeveni Olguţa în faţa accentului telegrafului care deformase numele lui Vania evreieşte, prefăcîndu-l în Vaner ― şi izbucni într-un rîs clar, tînăr, proaspăt, spălînd prin el toate tăcerile de pînă atunci.
Se înapoiase la Medeleni în acea zi de iulie, o Olguţa care mai bine de două luni lipsise ― aducînd glume, rîs, copilăreşti năzdrăvănii, şi acea poznaşă fantezie care stîrnea o palpitaţie de farsă pe unde trecea Olguţa cu ochii ei negri şi obrajii ei rumeni. La 27 iulie, mînile Olguţei tremurară, tremurară, ca şi cum vibraţia libelulelor, răpindu-i mînile, i-ar fi interzis gesturile sigure şi grele ale nunii omeneşti. Scrisoarea era în mînile ei ca o stea palpitînd în albastru pur de înserare.
O uşă cît de masivă o deschizi cu cheia, dar o scrisoare? Un plic alb, ermetic lipit, făcînd trup cu scrisoarea...
Uitase să deschidă o scrisoare, acestă simplă portiţă de hîrtie, familiară tuturor degetelor. Se temea să nu rupă scrisoarea, rupînd plicul. Cetise de cîteva ori adresa, ca ţăranii, şi, hotărîndu-se, rupsese plicul, lateral, desprinzînd şi o bentiţă a scrisorii cu finalul tuturor cuvintelor din margine.
Datarea scrisorii ― Bălţi, 25 iulie 1922 ― era scrisă clar, de o mînă fermă şi dezinvoltă, reeditînd grafic mişcarea celui care intra într-o odaie deschizînd uşa energic. În schimb, începutul scrisorii ― Dragă Olguţa ― era aproape ilizibil.
Literele se formau vag, ondulaţie abia reliefată. Se sfia atît de mult să scrie aceste vorbe, cel în sufletul căruia răsunau enorm, încît aşezarea lor pe hîrtie arăta deopotrivă panica şi eroismul, contopite în acelaşi gest, ca un soldat care, strîngînd în braţe granata căzută, ş-ar prăbuşi la pămînt cu ea, de teama exploziei, cu ea la piept.
Cu vîna de pe frunte umflată, obrajii în flăcări, şi tîmplele duduind, Olguţa aflase cauza îndelungatei tăceri: Vania fusese condamnat la moarte în contumacie de Curtea Marţială, pentru crimă de dezertare la inamic. Prezentîndu-se la Consiliul de Război al Corpului patru de armată, fusese imediat arestat, şi menţinut arestat pînă la judecare. Procesul se amînase de patru ori, din cauză că martorii invocaţi de Vania pentru a dovedi forţa majoră a căderii lui în prizonierat, nu se prezentau. Apoi actele cerute de Vania din Franţa, pentru a dovedi că imediat după
