― Nu, boierule, cetiţi ce scrie pe vagon.
Te dai jos din nou şi-ntr-adevăr vezi că are dreptate iniţiatul. Vagonul a fost de clasa treia, sau, mai exact, a fost destinat clasei a treia ― cifrele zugrăvite vorbesc ritos ― dar o mînă care mînuia o bucată de cretă a anulat cifrele preexistente, scriind alături cu cifră romană şi litere explicative: clasa I. Dacă tot nu te-ai convins, faci un pelerinaj de-a lungul trenului. Toate vagoanele sînt de clasa treia, afară de cel poştal care-i de lux ― dar mînuitorul de cretă a decretat că unele sînt de-a întîia, altele de-a doua, celelalte lăsîndu-le să fie de-a treia. Te întorci deci şi abia atunci îţi dai seama că trenul Iaşi-Bălţi nu e un tren, ci o satiră. Toţi oamenii sînt egali în faţa lui Dumnezeu; ierarhiile şi prerogativele respective, sînt fapta omului. Vagoanele de clasa treia sînt oamenii în faţa lui Dumnezeu, la origină: egali. Adăugirile cu creta, creatoare de ierarhii, sînt o lecţie dată omului trufaş: va plăti biletul de clasa întîia, dar va merge în vagonul egal cu celelalte în faţa cerului.
Diferenţa costului, între biletul de-a treia şi cel de-a-ntîia, va fi o penitenţă pentru conştiinţa monetară a omului.
Acest tren stă în întuneric, ca ochiul de haiduc subt încruntarea sprîncenei stufoase, din clipa formării pînă-n zori, cînd va ajunge ― la un ceas oarecare, întotdeauna variabil ― la destinaţie. Pasagerii ocupanţi sînt forme obscure, pe care te vei deprinde să le cunoşti cu urechea, nu cu ochiul, aşa cum distingi instrumentele muzicale. Auzi de pildă o mică pocnitură uscată ― asemănătoare cu explozia miniaturală a unui purice strîns între două unghii, sau cu sunetul copcii închise prin apăsare ― această pocnitură situată la înălţimea capului omenesc e urmată vertiginos de o expulzare ţîşnitoare. Ai intuiţia că cineva a scuipat printre dinţi. Mai mult: că te-a scuipat. Dar sunetul şi expulzarea se repetă din secundă în secundă. Cineva-şi mănîncă unghiile? Dar ţîşnitura intercalată între două pocnete?
Rozătorii de unghii macină necontenit, dar nu scuipă necontenit. Ce-o fi?
Explicaţia o ai îndată ce flacăra unui chibrit aruncă o palpitaţie de lumină asupra sunetelor enigmatice. Podeaua e albă ca de o mătreaţă, care a căzut şi pe bancă, şi pe genunchii călătorilor. A nins? S-au scuturat crizanteme veştede? E presărat vagonul cu parmezan? A tăiat cineva douăzeci de volume, risipind strujituri de hîrtie?
Nu!
Muzicantul pocnetelor e un mîncător de seminţe.
...............................
Între timp, trenul merge la trap. Maşina trage, dar suferă îngrozitor. Îi auzi respiraţia grea, şi ţi se face milă. O compătimeşti ca pe un cal prea împovărat, bătut cu coada biciului. Vagoanele sînt mătăhăloase, grele şi dezarticulate. Scîndurile tremură ca ale şandramalelor cînd trec pe străzi camioane grele, fierăriile se zbat şi sună, ca lanţurile unui siberian convoi de condamnaţi politici, geamurile dîrdîie şi
cad singure ca portretele din cuie şubrede.
Dese opriri. Te uiţi crezînd că ai ajuns la o gară. De unde! Alte raţiuni, care-ţi scapă, determină aceste opriri. Ai impresia că faci parte din convoiul mortuar al unui om politic, staţionînd în faţa tuturor monumentelor şi clădirilor oficiale, pentru discursuri şi prohod. Dar aceste opriri în noapte şi tăcere, de la o vreme iau un caracter straniu: vîntul şuieră, stele nu-s, oameni nu-s, întuneric e... Poate că se oficiază un sabat nocturn. Mai că-ţi vine să intri din nou în compartimentul basarabean. Dar trenul porneşte. Rămîi pe culoar.
Încetul cu-ncetul, mergînd, oprindu-te, legănîndu-te, cutremurîndu-te, suflat de vînt, bătut de ploaie, cuprins de somn, rezemîndu-te de pereţi bolnavi de friguri, nu mai ştii: dormi, eşti treaz? Eşti în tren sau trenul e în tine? Eşti în convulsiunile opace şi obscure ale metempsicozei. De cînd ai plecat? De unde ai plecat?
Încotro?... Trenul se opreşte. Simţi că se întîmplă ceva jovial. Auzi un nume: Foleşti, făcut parcă din sonorităţi culinare. Vezi agitaţie. Călători adormiţi se deşteaptă şi pornesc zburliţi şi buhoşi cu paltoanele pe umeri, cum se duc în plină
noapte, prin ogradă, cei care au closetul în curte. E un flux general spre ceva.
Colectivitatea călătorilor te mînă spre scopul necunoscut.
O baracă de scînduri, cu miros de bucătărie şcolară. Pasagerii răsar de acolo ducînd în mînă, cu precauţiuni înduioşate, un fel de prunc liliputan în pelinci de hîrtie.
Aha! Pîrjoale!
De asta s-a oprit trenul. Adică s-a oprit la gară, dar gara Foleşti nu-i decît pseudonimul ceferist al pîrjoalelor de la Foleşti. Dacă nu-s gata cînd ajunge trenul, fochistul aşteaptă pînă cînd apar. Căci pîrjoalele de la Foleşti nu-s ca cele de la Paşcani, Mărăşeşti sau Făurei. Ţi le dă fierbinţi, fumegînde, nu în farfurie ―
farfuria e o profanare a pîrjoalei ― ci în hîrtie. Pîrjoalele de la Foleşti nu-s numai delectabil aliment, ci şi un calorifer. Ţii în mînă porţia de pîrjoale, cum ai sta la foc, dezmorţindu-te. Abia după ce şi-au isprăvit oficiul caloric pîrjoalele de la Foleşti, a căror grăsime ţi-a uns palmele, păşesc spre gură. E o fericire generală, o înfrăţire întru pîrjoale. Cînd trenul porneşte, un cor de clefăiri miloase ―
asemănătoare cu fleaşc-fleaşcul galoşilor prin glod moale ― glorifică pîrjoalele de la Foleşti. Iar feţele celor care dorm, cu pîrjoalele în ei, zîmbesc unsuros ca bălţile în soarele de april şi ca bucătăresele mame în a opta lună. [...]
*
Mirosul de cizme, usturoi, mahorcă şi sudoare era atît de dens, atît de materializat, încît îţi venea să-l dai la o parte cu mînile ca pe o perdea înnăbuşitor de grea. Mîncatorii de seminţe, spărgeau şi scuipau. Fumătorii fumau. Fereastra ―
închisă. Astfel, ploaia, în loc să intre direct, se prelingea. Pasagerul din faţa Olguţei
ofta a somn. Trecuseră de Ungheni. Olguţa ocupa colţul dinspre culoar. Flăcările de chibrit, sperios dilatate, îi familiarizaseră ochii cu feţele tovarăşilor de călătorie.
Pe banca din faţă, lîngă fereastră, un popă basarabean invoca vicleşugul lui Ulysse cu calul troian, cel mai mare cal de lemn al lumii, încălecat de cel mai ghiduş
zîmbet al antichităţii, în pîntecele formidabilei jucării, în loc de tărîţe, o armată
întreagă ducea în Troia gloria lui Ulysse. Astfel şi popa. Plătea un singur bilet, dar în pîntecele său călătoreau desigur preoteasa, dascălul şi diaconul. Un antereu de postav cenuşiu, îmbrăca enormele forme. Pe piept, legată cu un lanţ de argint, un fel de frînghiuţă metalică, îi atîrna o cruce masivă ca o ancoră. O barbă cu dimensiuni de lopată, în flacăra chibritului, strălucea arămiu ca un samovar. Cîrn, popa avea fălci proeminente ca şoldurile fetelor precoce. Un ten de salam şi o duhoare de rachiu arătau efectul rachiului şi cauza tenului. Adormise imediat, cu genunchii crăcănaţi, proptindu-şi burta. Sunetele dominante ale somnului său erau un "hoor" formidabil de orgă într-o catedrală, şi un "fiss" uşurel ca dezumflarea unui pneu de bicicletă. Se nemeriseră trei rusnaci zdraveni, pe aceeaşi banchetă cu ecleziastul, dar, alături de el, deveneau pigmei, ca vapoarele româneşti alături de un transatlantic.. Somnul suveran al feţei bisericeşti părea tot un fel de slujbă
ortodoxă, căreia ceilalţi îi dau smerită ascultare, căci treptat, renunţînd la seminţe şi ţigări, din căscat în căscat, din sucire în sucire, din mîrîit în mîrîit luaseră şi ei calea somnului, intonîndu-i liturghia pe nas.
Mirosul de usturoi era vecin cu Olguţa. Aparţinea respiraţiei unui moşneguţ al cărui cap părea ţesut din pufuri de păpădie. Fumuriu, plin de lumini neliniştite, te mirai că nu circulă prin compartiment, dezagregat în particule de puf călător. Cîtă
vreme lumînarea lipită pe marginea ferestrei arsese, zîmbind serviabil şi complice tuturor pasagerilor, scosese un carneţel soios, cu foile împărţite-n pătrăţele violete, şi un ciot de creion, aşa de mic, încît îl prindea cu buricul a trei degete! Degetele deveneau creionul, iar creionul dispărut devenea un vîrf de grafit răsărit din împreunarea celor trei degete. Scria cifre scărpinînd şoriceşte hîrtia, în timp ce faţa lui făcea cu ochiul, zîmbea sfredelitor, avînd aerul că trage pe sfoară pe cineva foarte mic ascuns în carneţel. Avea degete neastîmpărate. După ce se stinsese lumînarea, ochise un chibrit lepădat pe marginea ferestrei alături de cascada îngheţată a spermanţetei, şi începuse să-şi sfredelească urechea. Adormise cu chibritul între degete, proiectînd poate o societate pe acţiuni pentru exploatarea cerumenului ocnaşilor şi al clerului ortodox.
În somnul general, numai Olguţa era trează. O fericire gravă în adîncul sufletului, ca o peşteră pentru solitară închinare, bătută de valul viu al inimii; şi o veselie şcolărească în ochi şi pe obraji. Pe Dănuţ călătoria într-un astfel de compartiment l-ar fi făcut să sufere; pe Olguţa o distra. Realităţile cele mai supărătoare îi păreau jucării făcute pentru hazul ei. Ceea ce o determina pe Olguţa să urmeze regulat tratamentul unei măsele cariate, de pildă, nu era atît cochetăria
sau grija de sănătate, cît anticamera, odioasă pentru majoritatea pacienţilor, pe care o făcea la dentist. Niciodată nu-şi lua cărţi de cetit. Privea şi asculta. După trei zile de anticameră, în care răstimp descifrase toate ticurile, particularităţile şi slăbiciunile tovarăşilor de suferinţă, devenea confesorul lor, convorbind cu fiecare în stilul lui; cu unul clătinînd din cap în faţa infernului dantesc al periostitei acute, pe care pacientul îl invocă măgulit într-o măsură de această suferinţă numai de el cunoscută; cu altul, filozofînd asupra leacurilor băbeşti superioare celor inventate de doctori, de vreme ce ierburile şi buruienile de leac sînt date de Dumnezeu, pe cîtă vreme doctoriile sînt fabricate de mizerabilii exploatatori ai durerii umane, farmaciştii, complicii medicinei; cu altul spăimîntîndu-se de imoralitatea copiilor de azi.
Mirosul compartimentului, însă, era şi el distractiv, dar mai puţin decît restul.
Se pregăti să iasă, punîndu-şi mănuşile. O intervenţie neaşteptată o reţinu.
Pasagerul de peste drum, de cum adormise, se lăbărţase posesiv, cu cizmele în chip de praştie uriaşă. Se vede însă că avea somn neliniştit. Călărită de un diavol nevăzut, o cizmă săltă căzînd greu pe banca din faţă, alături de Olguţa. Diavolul descălecă, lăsînd-o în mînile Olguţei, care o apucară de vîrf şi de călcîi, o săltară, lepădînd-o în şanţul obscur dintre banchete. Boc! făcu cizma căzînd. Dar pasagerul nu se trezi. Avea un somn ermetic, încuiat, ferecat şi oblonit. Ar fi putut să-l radă
bărbierul complect, barbă, musteaţă şi tidvă, fără ca să-l deştepte.
Din nou acelaşi diavol călăreţ de cizme adormite încălecă cizma. Hop! Căzu alături de Olguţa, în acelaşi loc. Cu pieptul zguduit de rîs, Olguţa-i făcu vînt. Un nuc pe care-l scuturi n-ar rămînea mai placid decît pasagerul cu cizme saltatorii.
Lupta dintre diavolul iuftului şi mînile Olguţei dură cîtăva vreme. Din nou, cizma epileptică, fidelă aceluiaşi parcurs, săltă alături de Olguţa. Lupta devenise monotonă. Olguţa medită o clipă, luă cizma de bot şi de călcîi, şi o aşeză alături între genunchii vecinului cu suflare usturoiată. Acolo cizma se stabili, ca un corn căzut de pe fruntea celui adormit cu nasul spre ea. Olguţa se ridică, bîjbîi cu mîna deasupra, descoperi o caschetă rusească, o luă şi decoră cu ea botul cizmei calmate.
După această ispravă ieşi pe coridor.
