Nu fugeau: atacau. Tot ce era în faţa acestor cai dezlănţuiţi era duşman. Simţeai în făptura lor bicisnică şi-nnebunită dorinţa de-a muşca, de-a lovi cu copitele. În aceste trăsuri, în acest decor şi-n aceste chiote, mergeai pe urma hunilor, împotriva civilizaţiilor albe.
Cu batista-n mînă, ştergîndu-şi mereu de pe faţă stropii de glod, Olguţa zîmbea.
Subt cerul sinistru şi ploile sure, pe acest pămînt care sugea viaţa cu buze de mormînt, în această viteză de groază evadată şi duşmănie-nnebunită, regăsea parcă
unele ritmuri ale muzicei ruseşti. Nimic din ce vedea şi ce simţea nu-i era necunoscut. Regăsea, recunoştea echivalenţele reale ale ritmurilor trăite cu degetele pe claviatură.
Răsunară lugubre goarne militare. Undeva era un cîmp de manevre. Zările ascundeau parcă o vastă înmormîntare în pămîntul ud. Primele case apărură, pămîntii ca satele ţigăneşti, fără grădini, fără culori, în ploaie şi glod. Apărură şi case mai mari: aveau obloane verzi închise. Nici o floare, nici o verdeaţa. Aspectul ţigănesc de la periferii era treptat înlocuit spre centru cu aspectul de mahala evreiască: amplificare în mai trist a Tîrgului Frumos sau a Podului Iloaiei.
Cu toate că ploua mereu, un tremur de abur fin pulverizat, care dădea văzduhului înfăţişare de tuberculos neras, trecătorii nu purtau umbrele. Toţi aveau cizme şi galoşi legaţi cu curele. Mergeau împovăraţi de glod ca cei cu lanţuri de picioare. Deprinderea de a trăi în ploi necontenite le dădea atitudini gîrbove, aplecate, ca o bătrîneţe impusă tuturor vrîstelor.
Toate ferestrele aveau zăbrele penitenciare. Nu numai casele particulare, dar chiar şi dughenile erau ursuze, întunecate, retrase în vizuina umbrei lor. Gestul colorat şi decorativ al vitrinelor ― care în magazinele oraşelor dă o impresie de
grădini subt ferestre mari ― aici era posomorît, fără viaţă. Vitrinele acestor magazine păreau ferestre de cavou, în care se veştejeau culorile hăinuţelor şi jucăriilor unor copii morţi.
Ceaiul înlocuise soarele. În faţa paharelor de ceai, oamenii şedeau privindu-le lumina caldă, ca la nişte ferestre de spital.
Trăsura se opri, sculptată-n glod, ca o machetă de lut a "trăsurii", în faţa unei case, mai mult han decît hotel. O firmă de tinichea, cu front enorm de litere albe, o proclama "Hotel".
Olguţa intră în papuci, cu valiza-n mînă, urmată de birjar. O săliţă întunecată ca o încăpere spiritistă. O masă pătrată la intrare acoperită c-un ziar rusesc, un sfeşnic de tablă, un ceainic de porţelan, ţanţoş ca un curcan. Pe păretele din stînga o tabelă
neagră, acoperită cu inscripţii de cretă. În fund, o căldare strîmbă, o oală de noapte şi o farfurie cu lapte linsă de o pisică roşcată ca susanul covrigilor.
― Hei, hei!
Birjarul tropăia din cizme. Pisica fugi privindu-i cu ochi de pipermint iluminat.
După multă aşteptare recalcitrantă, apăru o femeie cu cîlţi suri de fotoliu spart zburliţi pe tîmple şi pe frunte. Avea aspectul serviabil vrăjitoresc al ghicitoarelor de mahala, cu bufniţă împăiată pe dulap şi pisică neagră pe masă, care dau în cărţi, caută-n palmă şi cetesc în drojdie de cafea.
În camera Olguţei era mirosul precedentului pasager. Storurile pe jumătate plecate, obloanele pe jumătate închise, o ploşniţă ierborizată pe părete şi o cafea neagră băută, garnisită cu mucuri de ţigări, pe masa din mijloc, ovală, strîmbă, acoperită cu ziare ruseşti.
Olguţa se repezi la ferestre. Călătoria în trenul Iaşi-Bălţi o familiarizase cu această mişcare. Birjarul supraveghea, oprit în prag cu glodul cizmelor înalte.
Aburul de afară intră în odaie. Olguţa plăti camera, lăsă şi valiza şi porni din nou cu birjarul după cumpărături. Se reîntoarse, după ce devenise nemuritoare în amintirea magazinului de ghete de unde-şi cumpărase o pereche de pantofi care reprezentau ultima modă din Paris la Bălţi, şi moda de acum trei ani din Polonia, în realitate, şi pe deasupra şi o enormă pereche de galoşi, stil Bălţi, cu curelele de rigoare, care transformau picioarele într-un fel de submarine. Mai aducea şi un uriaş lighean care alarmă tot personalul hotelului. Lighenele hotelului cu smalţul de mult dus, erau ceva mai mici decît o farfurie de supă, subt robinetul de samovar al dulapului-lavabo.
Dar alarma băştinaşilor crescu atunci cînd Olguţa reclamă apă. Dintîi i se aduse un pahar cu apă, apoi o sticlă cu apă, apoi un ceainic cu apă, apoi un tălmaci.
― Apă, domnule, apă de spălat.
Urmă traducerea, răspunsul în ruseşte şi tălmăcirea pe româneşte.
― Este apă la spălător, explică omul arătînd cutiuţa telefonică a dulapaşului.
― Spune, domnule, că-mi trebuie apă multă.
Iarăşi traducere, uimire indignată, răspuns, tălmăcire.
― Cucoana întreabă dacă sînteţi bolnavă.
Evitase cuvîntul "rîie", propus de patroana hotelului.
― Nu, domnule, vreau să mă spăl, sînt sănătoasă. Urmă un dialog lung pe ruseşte, la care participă lateral tot personalul hotelului.
― Cucoana spune că-i frig, o să căpătaţi junghi!
― Spune că-i mulţumesc pentru sfat, dar că eu am făcut şcoală la nemţi, am învăţat să mă frec cu omăt.
Traducere.
― N-avem omăt, domnişoară. Cucoana spune că dacă plătiţi, poate trimete după gheaţă.
― Nu, domnule, gheaţă mănînc numai; dacă n-are omăt să-mi dea apă.
― Vă trebuie multă?
― Sigur.
Traducere. Răspuns.
― Cîte ceainice?
― Două căldări.
Traducere. Indignare. Răspuns.
― Plătiţi?
― Ce?
