Acele întrebări fireşti revederilor ― "Cînd ai venit? Cum ai venit? Cît stai?..."
― deveniseră inutile.
Acolo, în odaia lui, în faţa lui, alături de el, ca o lumină de primăvară într-un văzduh de primăvară, ca un vînt de primăvară, şi ca tot ce-i imponderabil şi nevăzut în primăvară, care-ţi dă dorinţa să strîngi în braţe ceva ce nu-i, era cu obraji îmbujoraţi, cu ochi şi plete negre, şi subţire trup, o fiinţă care-l privea zîmbind. Era în faţa lui, prezenţă vie, ceea ce-i dureroasă absenţă, sfîşietor gol, în frumuseţea iluminatei primăveri.
Cum să nu strîngă braţele, braţele de-atîtea ori întinse în zadar?
Se strînseră luminoşi de întîia sărutare, ca în visul somnului unui zeu tînăr.
*
"Cineva mă aşteaptă acasă"...
E gîndul care te face să-ntorci capul cînd pleci de-acasă, şi să ridici fruntea, grăbind pasul, cînd te-ntorci acasă. Acolo, acasă, a rămas cineva care-ţi deşteaptă
în inimă un tremur de stea, de nimeni văzută.
E un copil acasă, care te-a însoţit la plecare culegîndu-ţi grav un fir de aţă de pe pulpana paltonului; e o femeie care-n prag, cînd ai plecat la muncă, ţi-a alinat fruntea încreţită; sau e un simplu cîne, care bătînd din coadă îţi sare-n piept cînd te întorci, lăsîndu-ţi petele de glod ale solicitudinei canine cu labe-n loc de braţe.
Acel "cineva m-aşteaptă acasă" e un alt miracol întins de Dumnezeu inimii omeneşti, un alt miracol ticăloşit de om. Între casă şi om se interpun cafeneaua, berăria, clubul ― apoi casa altora. Casa ta, treptat, devine casa de care fugi mai tare.
Pe Vania-n viaţa lui nimeni nu-l aşteptase acasă, şi acum îl aştepta.
Plecase, spunînd Olguţei că va lipsi o jumătate de oră, fără să-i explice absenţa.
Îl însoţise pînă afară în ploaie, strîngîndu-i mîna tare, tare, cu ochii în ochii lui, şi zîmbetul în zîmbetul lui. Şi fugise-n casă, ca un mănunchi de garoafe, smuls din inima lui, cu tot parfumul lor ameţitor.
Îl aştepta!
Trecuse pe străzi cel mai grăbit om din lume, un om cu sufletul fluturînd îndărăt. Intrase într-o băcănie şi cumpărase tot ce se pricepe să cumpere un om mare unui copil răsfăţat. Se-napoiase c-un pachet sub braţ, tot repede, cel mai grăbit om din lume.
Şi se oprise în mijlocul drumului, dezolat ca o biserică devastată.
Uitase să cumpere pîne.
Alt drum mai grabnic, altă înapoiere, mai precipitată.
Şi se oprise-n mijlocul drumului, înclinat ca turnul de la Pisa.
N-avea tacîmuri, şervete, faţă de masă, pahare... Casa în care locuia Vania aparţinea unui prieten al tatălui său, care plecase în străinătate, închizînd tot, lăsînd într-o bucătărie pustie o babă surdă.
Porni din nou. Era atît de distrat încît soluţia trăsurii nici nu-i trecu prin minte.
Cumpără o faţă de masă, tacîmuri, şervete, pahare, înşelat de negustorii care-l vedeau grăbit şi nepriceput în astfel de cumpărături. Trecuse mai bine de un ceas de cînd plecase.
Cineva îl aştepta acasă...
Şi pentru a treia oară se opri din drum. Uitase ceea ce nici un bărbat de profesie nu uită: să aducă o floare. El era plin: uitase. Porni iar, cutreierînd dughenele ursuze, întrebînd mereu. Spre norocul lui, o trăsură, gata să-l calce, îi aminti de existenţa trăsurilor. Se urcă în ea şi descoperi la o dugheană de coroane mortuare, boboci galbeni de trandafir şi cîteva garoafe într-o încăpere cu miros de clei şi flori artificiale grupate laolaltă într-un lighean.
Era atît de grăbit s-ajungă, încît ţinea un picior pe scară, lăsîndu-l în bătaia glodului, privind înainte peste hlube, cu bustul aplecat. Ajunse. Plăti. Intră.
Ascultă. Şi nu mai luă drumul uşei, ci al ferestrei, în vîrfuri. N-o mai auzise cîntînd pe Olguţa din 1916. Trecuseră şase ani de la noaptea cînd Olguţa îi cîntase întreaga partitură a lui Boris Godunov. Ascultase atunci talentul unui copil viu şi ager, supunîndu-se indicaţiunilor date de Vania.
Un copac la care te uitai cu capul în jos, tu, omul, mai mare decît el ― să-l priveşti cu capul răsturnat pe spate, sus în cer, cu vaste crengi împletite-n vînturi...
Pianul era vechi, reacordat de cînd venise Vania, cam hîrbuit, dar degetele care-l cîntau erau vecine cu energia vînturilor şi calmul dominator al cerului.
Dificultăţile tehnice dispăruseră ca nourii, lăsînd sunetelor albastra lor puritate; impresia uriaş delicată pe care ţi-o dă cerul deasupra piscurilor nalte, unde uraganul fără nouri, fără gesticulări demente de păduri, pur ca lumina, titanic ca oceanele, trece-n trombe nevăzute, subt un cer suav ca o petală, neclintit în uragan, zîmbet de ochi albaştri deasupra unei prăpăstii cu lei. Cînta poemul Saint François marchant sur les flots20 al lui Liszt.
Era un cald orgoliu pe faţa lui Vania, oprit la geam cu pachetele subt braţ. El uriaşul, călca pe valuri pacificate, alături cu Sfîntul din Asiza, cu ponderea miracolului muzical.
La Marsilia, într-o sală cam goală, după magistrala execuţie a unei simfonii de Beethoven, de sus de la galerie, pornise un aplauz formidabil ca un bubuit de 20 Sfîntul Francise mergînd pe valuri (fr.)
furtună pe un vîrf de munte. Sala tresărise, întorcînd capul. Deasupra tuturora, în fundul galeriei, mînile hamalului din port dădeau glas şi aripi entuziasmului, exact în clipa ― nehotărîtă pentru cei mai mulţi ― cînd ultimul acord încetase. Şeful orhestrei se înclinase, cu ochii la Vania, împăratul entuziasmului care devenise general. Braţele şi mînile acestui om nu precupeţeau, ca braţele şi mînile delicat snobe de pe marginea lojilor, această singură răsplată pe care spectatorul o poate da talentului.
Olguţa era să aibă dovada aceluiaşi omagiu. Cînd ultimul acord tăcu, braţele lui Vania zvîcniră-n lături, pachetele căzură-n glod, mînile porniră, şi se opriră...
Olguţa apăruse la fereastră, cu un rîs de fragi pe toată faţa.
Era atît de mare, atît de copleşitoare bucuria că-l vede din nou, încît luînd, fără
să-şi dea seama, florile furişate de Vania pe marginea ferestrei, i le oferi lui Vania ca şi cum ea i le-ar fi adus.
*
Un dejun voios ca o masă de lucrători. Lugubrul birou se înveselise. Faţa de masă cumpărată de Vania era aşa de prăfuită încît trebuiseră s-o scuture ca pe un covor. Apoi, făcuseră toaleta paharelor şi-a tacîmurilor în odaia de baie, altă ruină
cu faianţele sparte, aţe de păianjen, mozaicul sfărîmat, miros muced de pivniţă, cu fotografiile enorme ale ultimilor ţari, surghiuniţi acolo din salon.
