veninoasă, sluţenia devenindu-i un fel de sinceritate a răutăţii. Ochii Fiţei Elencu,
pentru toţi, erau dubla emblemă de smarald a veninului ei. Astfel trăise, temută ca ciuma şi ocolită ca ciuma, cea mai singură şi tristă fiinţă a vechiului Iaşi boieresc.
Într-o societate superficial idilică, sentimentală şi-n frivolitate, adormită în hamac la suprafaţa sufletului, cunoscînd din durere numai lacrima şi oftatul lăutăresc ―
zîm-betul voltairian al fecioarei bătrîne, slute şi lucide, abdicînd la energia faptelor, dar sporind-o prin aceasta pe a minţii, îngrozise. Toţi erau împotriva ei: prin aceasta era mai puţin singură. Dar toţi plecau fruntea în faţa ei, redîndu-i singurătatea.
La şase ani, Olguţa, cu energia ei inocent crudă, exprimînd într-un act revolta pasivă a celorlalţi, aruncase în iaz dantura Fiţei. Foarte tîrziu, amintindu-şi sărutul enigmatic al Fiţei Elencu, Olguţa văzuse semnificaţia lui. Sărutîndu-i fruntea, Fiţa Elencu săruta viaţa, în care nici la bătrîneţă nu vedea supunere, ci revoltă. La nouăsprezece ani abia, desolidarizîndu-se de toată familia ― era a doua desolidarizare ― Olguţa devenise, cu o strîngere de inimă, prietena postumă a slutei fecioare care o viaţă întreagă nu avusese nici un prieten. Astfel numai, Olguţa acceptase marea avere pe care Fiţa Elencu i-o lăsase prin testament. De la un duşman n-ar fi acceptat-o.
Dar întîia desolidarizare a Olguţei de blocul familial data mult mai din vechi decît a doua. Mai surdă şi mai puţin conştientă decît cea de la nouăsprezece ani, tot de un Dumşa fusese determinată: de Vania, al doilea Dumşa cu ochi verzi, lipsit şi el de frumuseţă, dar vultureşte bărbat, adus şi dus de vînturi.
Curînd după ce familia respirase îngropînd-o pe Fiţa Elencu, surghiunind în podul cu vechituri şi amintirile neînsufleţite, care mai pomeneau de ea, apăruse în casa Deleanu al doilea Dumşa cu ochi verzi: Vania. Pe-atunci, Olguţa era o furtună
printre jucării, şi veşnica adversară a blajinului Dănuţ, vecin de copilărească
împărăţie, preferînd tratatele de pace cu Olguţa, actelor de războinic răspuns la ale ei. În seara sosirii tînărului student evadat din închisorile împărăţiei ruseşti, acest scurt dialog dintre domnul Deleanu şi doamna Deleanu făcea din Vania strigoiul Fiţei Elencu.
― Tu n-ai impresia că are ochii Fiţei Elencu?
― Ba da. O am dezagreabil... dar bietul băiat e simpatic, adăugase domnul Deleanu.
Vania era un om, şi pe deasupra era un Dumşa. Şi domnul şi doamna Deleanu erau buni, iar doamna Deleanu, dacă nu prin inimă, cel puţin prin minte, se simţea solidară cu întregul neam al părinţilor săi. Vania fusese acceptat în casa Deleanu, şi tratat cu acea echitate corectă, pe care familiile foarte scrupuloase o acordă copiilor vitregi. Niciodată însă, Vania, în scurtul popas, nu fusese călduros incorporat în viaţa familiei, aşa cum mai tîrziu fusese Puiu, nepotul domnului Deleanu. Avea succes uneori. La dejun şi la masă, cînd întîmplător, în loc să judece, povestea, ceilalţi tăceau, ascultîndu-l oricît. În această calitate numai, de povestitor, era
preţuit. Altminteri, viaţa lui şi atitudinea lui faţă de orice, dar mai ales faţă de normele prestabilite, erau o veşnică jignire a familiei Deleanu. Nici domnul Deleanu, cel mai frondeur al casei, nu putea împărtăşi, nici simpatiza opiniunile acestui barbar duşman al comodităţii şi al compromisului agreabil.
Atîta vreme cît Vania numai prin culoarea ochilor fusese strigoiul Fiţei Elencu, familia Deleanu, impunîndu-şi o strictă amabilitate, îl respectase aşa cum era, fără
să-l cenzureze sau îndemne să fie altfel. Le era străin. De îndată însă ce Vania existase în oraşul Iaşi, incomodîndu-i viaţa tihnită, familia Deleanu, asupra căreia se răsfrîngea într-o măsură reputaţia de cîne turbat a acestui Dumşa, reacţionase.
Sfatul fusese primit cu ironie; dojana, cu sarcasm. Graţie Ioanei Pallă, familia Deleanu scăpase de acest urmaş dumşesc al ochilor verzi.
Pe-atunci, Olguţa era prea copil ca să-l poată cunoaşte pe Vania. Totuşi, micul despot al casei Deleanu şi al inimei tatălui ei nu împărtăşea ― cum fac în genere copiii ― atitudinea casei faţă de cel care era un intrus tolerat.
Cînd plozii unei case simt care-i sentimentul real al părinţilor faţă de un oaspe sau o rudă, ei îl traduc în fapte, cu sinceritate crudă şi servilă totodată. Astfel, pe bunica bătrînă şi infirmă, tolerată de părinţi în casa lor ― dar cu un stăpînit dispreţ, cu o mocnită nemulţumire ― copiii o tiranizează fără cruţare, făţiş. Mici mizerii de la ei pornind, traduc atitudinea profundă a părinţilor. Cînd doarme, îi fac zgomot la uşă. Cînd stă pe banca din grădină, copiii sar pe aceeaşi bancă, ştiind că
zguduiturile provoacă dureri bătrînei infirme. Aceste cruzimi care deservesc atitudinea intimă a părinţilor, sînt desigur reprimate de către aceştia. Dar copiii simt perfect nuanţa dintre reprimarea care exprima o nemulţumire adîncă şi spontană şi cea impusă de nemulţumiri obligatorii
Dănuţ, blîndul Dănuţ, nu-l cruţa pe Vania. Îi făcea mizerii de copil răsfăţat de mama lui. Tropăia, de pildă, cînd Vania lucra, la uşa lui. Dacă Vania intra într-o odaie la uşa căreia Dănuţ ridicase un baraj de jucării, se făcea că nu-l vede, şi încruntat privea pasul de Guliver trecînd peste împărăţia lui de pe covor, izbucnind în plînsete exagerate de cîte ori îi răsturna ceva.
Olguţa însă, despot în toate cele, şi altfel decît Dănuţ, care era numai în măsura în care se simţea protejat de mama lui, îl servea pe Vania. Ea îi aducea ceaiul, pe tăblăluţă, cu toate bunătăţile din sofragerie, destinate mai ales copiilor, în odaia lui.
Dacă la un dejun de la care Vania lipsea, erau icre negre, Olguţa impunea cu dîrză
hotărîre să i se oprească şi lui Vania o porţie egală cu a celorlalţi. Tot Olguţa, de pe atunci cu autoritate faţă de servitori, se îngrijea ca paltonul lui Vania să fie bine periat, şi ghetele lui zilnic lustruite. Căci servitorii, alături de copii, exprimă cu sinceritate şi servilă exagerare, reala atitudine a stăpînilor faţă de oaspeţi.
Tălmăcirea lor periferică e poate cea mai dureroasă umilinţă suferită de cei care locuiesc într-o casă, neiubiţi, nesimpatizaţi. Odaia acestora e mereu murdară, abia curăţită, ca şi cum prin aceasta servitorii le-ar spune: "Plecaţi odată, să facem
grijitură mare în urma voastră".
Graţie Olguţei, Vania nu cunoscuse această copită a măgarului în casa Deleanu.
Pe-atunci, Vania era prea tînăr, prea eruptiv, ca pentru el copiii să existe. Cei care-au plecat spre munţi să descopere înălţimile, avizi de vînt, de stele şi de nouri apropiaţi, nu se mai uită la iarba şi la florile mărunte, care le însoţesc paşii. Aplecat pe cărţi şi pe caiete, izbucnind apoi în viaţă, Vania n-avea cînd să vadă cît de ex-presivi erau ochii negri, care-l priveau, cît de imperioasă era fruntea fetiţei, care numai în faţa lui se pleca, atunci cînd îi aducea tăblăJuţa cu ceai şi bunătăţi. Totuşi, uneori, mîna mare a lui Vania, vehementă în mişcările ei, se apleca distrat asupra pletelor negre, care o primeau nu ca pe o dezmierdare părintească, ci ca pe o coroană. În vîrful picioarelor, Olguţa se retrăgea din odaia lui Vania, închizînd uşa cu o băgare de seamă ciudată faţă de turbulenţa ieşirilor şi intrărilor ei.
Pe-atunci, Olguţa adora pe moş Gheorghe şi pe domnul Deleanu. Pe aceştia îi iubea, admirîndu-i ocrotitor, deşi atît de mică faţă de ei. Niciodată n-ar fi îndrăznit să dezmierde capul lui Vania, cum dezmierda cu mînuţa ei de copil mătăsosul păr al domnului Deleanu, şi lumina albă a lui moş Gheorghe. Lîngă moş Gheorghe şi domnul Deleanu, Olguţa era sonoră ca zgărdiţa unei căpriţe. Lîngă Vania era sfioasă ca într-o catedrală cu prea ample bolţi şi prea vaste sonorităţi. Lîngă Vania tăcea, privindu-l cu o atenţie smerită, aducîndu-i prin ochi întîiul omagiu de tăcere al fiinţei ei de argint.
Vania plecase, uitat vertiginos de toată casa. Rareori cînd persoanele mari mai pomeneau de Vania, vorbeau ca despre o catastrofă din care ai scăpat. El era tulburătorul de linişte, străinul pe care căminul nu-l acceptă, de care oraşele se leapădă; drumul care trece pe lîngă cimitirul cu stafii; umbra uraganului prin paşnice grădini; crivăţul din Rusia...
Îl uitase şi Olguţa, dar hulitul care plecase din casa Deleanu, din sufletul ei nu plecase. Cel care omeneşte se ştergea aproape, din amintirea fetiţei cu minte mobilă ― extaziată de spectacolul lumii mereu descoperite ― devenise un criteriu în sufletul ei. Un criteriu care treptat o îndepărtase de atmosfera casei părinteşti, pregătind-o pentru despărţire în clipa cînd omul care i-l lăsase, avea din nou să
apară.
Astfel, la o vîrstă cînd fetele se îndrăgostesc de eroii lui Claude Farrère, de-ai lui Loti, şi de melodia versurilor lui Samain, Olguţa îl cetea pe Caragiale. Acest Caragiale, în care nu căuta hazul, cum îl caută tineretul, ci un accent amar al vieţii, de o bărbătească sobrietate, era o îndepărtată reminiscenţă a discuţiilor din sofrageria copilăriei, cînd un glas ricana, îndignînd pe celelalte, dar şi distrîndu-le.
Cultul lui Kipling aceeaşi semnificaţie o avea. Iar mai tîrziu, singurul scriitor român, contimporan, admirat de Olguţa, era acel solitar bărbat al cărui lirism mohorît, ca
platoşa de brazi a munţilor Carpaţi, vîjîia înalt deasupra vieţii, chemînd-o la
luptă dreaptă subt luceferi. Predestinat să fie al doilea Tudor, după Vladimirescu, se numea Arghezi.
Cine-ar fi putut bănui că, la o vîrstă cînd copiii dorm la masă ascultînd discuţiile oamenilor mari, Olguţa căpăta un criteriu de viaţă, hotărîtor pentru viitorul ei. Desigur că discuţiile de atunci nu le pricepuse. Dar vorbele, în afară şi mai presus de sensul lor, pentru o ureche predestinată muzicei, au o fizionomie sonoră, care le individualizează mai profund decît conţinutul lor intelectual. Acest accent, această muzică a vorbelor lui Vania, duraseră în urechea Olguţei.
Şi-n muzică, mai ales, acelaşi criteriu o călăuzise. La o vrîstă cînd toţi copiii ―
cu rari excepţii ― preţuiesc în muzică melodia care dezmiardă agreabil auzul, Olguţa preţuise altă armonie, cea înaltă, a cărei expresie severă contrazice şi supără
digestia urechei flămînde de melodic. Astfel, şi Beethoven, şi Bach, şi Haendel intrau prin urechea devenită scoică în marea sonoră, nu ulcică la robinetele cu siropuri dulci, băute pînă la dezgust.
Dar ochii negri ai fetiţei care devenea tăcută privindu-l pe cel căruia îi servea ceaiul, mai căpătaseră şi un alt criteriu pentru aprecierea frumuseţei bărbăteşti, în strînsă armonie cu celelalte. Ochiul ei feminin făcea categorică deosebire între frumos şi expresiv. Niciodată Olguţa nu fusese sensibilă, chiar în afară de dragoste, la frumuseţa gen paj, cea mai gustată de fetele de vrîsta ei. Obrazul oval, bucla, talia zveltă, silueta graţioasă aveau pentru ea aceeaşi valoare ca şi versul lui Samain sau melodia lui Schubert. Iar faţă de aşa-zisul bărbat, mătăhălos, brun, păros, ochios, avea mai mult impresia vulgarităţii decît a puterii virile.
