― Teza de doctorat a lui von Sorbonna.
Şase mîni se repeziră, ale lui Dănuţ mai prompte şi mai posesive. Trei capete se aplecară asupra tezei ca asupra unei scrisori de acasă, primită în lagărul de prizonieri. Dedicaţia făcută Olguţei se furişa într-un colţ, timid: "Surorei, prietenii şi fiicei mele Olguţa".
― Poftiţi, copii, am turnat supa! răsună de sus glasul doamnei Deleanu.
― Unde-i Olguţa? se întrebară lectorii Monicăi, ridicînd capetele.
― Olguţa!
― Unde-a dispărut?
Îndemnat de o veche şi obscură amintire din copilărie, Dănuţ smunci capacul cufărului.
Copilăreşte, acolo era Olguţa, cu faţa inundată de rîs.
― Cine mă ia?
O luară pe sus.
― Coşcogeamite oameni mari aţi căzut în mintea copiilor! rîdea cucoana Catinca, venind să-i ridice cu forţa.
Olguţa glumise spontan, cu tot sufletul. Dar ieşind din cufăr şi urcînd scările casei părinteşti, înconjurată de voioşia celorlalţi, întîmpinată de bucuria părinţilor, simţi că cel din urmă dar ieşit din cufărul darurilor intra numai în casa părintească, dar nu-i mai aparţinea.
*
Olguţa şi Monica uitaseră dimensiunile şi durata unui ospăţ românesc. În raport cu mesele din Franţa, cele din România sînt ca o excursie în trăsură, faţă de o precisă cursă urbană cu taximetrul. Cînd ai ajuns la ultimul fel ― de altminteri în România, şi în Moldova mai ales, ultimul fel e mereu penultimul ― felurile anterioare, rămase dincolo de orizont, s-au şters din memorie, sau au devenit vagi.
Ai impresia că stai la masă de o săptămînă, şi că supa de pildă, sau răciturile, le-ai mîncat luni, peştele, marţi, şi aşa mai departe.
Adevăratul salon al unei gospodării româneşti e sofrageria. Această
proeminenţă a stomahului e poate o filozofie înainte de-a fi o necesitate. Fatalist cu fruntea, orientalul, plecîndu-şi-o, a descoperit stomahul. L-a cinstit deci, pe acest robust tovarăş de umilinţă smerită, în faţa zeilor permanenţi, dar nevăzuţi, care-i privesc ceafa.
De altfel, această masă inaugurală avea o înaltă semnificaţie patriotică. Ea trebuia să dovedească nota originală a României, în concertul bucătăriilor europene, şi să arate fetelor că această notă, dacă nu prin puritate, cel puţin prin căldură
şi plenitudine, nu-i mai prejos de cea a bucătăriei franceze.
Din acest punct de vedere, baba le servise un simbol, un fel de stemă culinară a Moldovei: sărmăluţele de piept de gîscă. Pentru gastronom, porcul e ca peştera lui Ali-Baba din O mie şi una de nopţi: visterie de bunătăţi. Dar Creatorul, făcînd gîsca, a depăşit porcul. Gîsca are ficatul, cum Franţa are Parisul. Pateul de ficat de gîscă reprezintă o supremaţie universal recunoscută. Pe lîngă ficat, însă, şi poate mai presus de ficat, gîsca oferă feminin mîncăului, pieptul ei gras, fraged şi substanţial, pentru pastramă şi sărmăluţe. Aceste sărmăluţe ― cu vulgară
sonoritate ― aparţin Moldovei ca şi stilul lui Creangă. Sînt mici, rotunde, învelite în foi de varză murată ― şi se topesc. Sărmăluţa, adevărata sărmăluţă mol-
dovenească, reprezintă beatitudinea deliciului fără efort. N-o mesteci. Gura o apucă, o apasă, şi ca şi felioara de topatan ― incomparabilul pepene galben dobrogean ― sărmăluţa piere onctuos, lăsînd parfumul şi regretul existenţei ei fondant efemere. Sărmăluţele, ca şi sărutările, n-au număr. Nu ceri şi nici nu ţi se dă un număr de sărmăluţe, ci un grup. Vezi cu surprindere că a dispărut. Ţi se dă
altul. În clipa cînd ai devenit melancolic, nu mai ceri. Atunci abia înseamnă că ai mîncat sărmăluţe.
Clipa sărmăluţelor fusese atît de palpitant patriotică, încît baba, ca şi acei regi care se duceau singuri pe cîmpul luptelor importante, apăruse în uşa sofrageriei.
Lupta fusese cîştigată: farfuria sărmăluţelor era goală.
După sărmăluţe apăru curcanul fript, din care baba exaltase armonii culinare demne de cele scoase din strunele violinei de mîna lui Enescu. Cojiţă castanie ca obrajii sfinţilor din afumatele icoane, sfărmicioasă ca întîiul îngheţ al apei, spart cu degetul de copii, iar subt ea, cărniţă albă şi brună, care se topea suculentă ca pulpa perelor de toamnă.
Curcanul nu putea să lipsească, fiindcă această pasăre stupidă deţine în viaţa modernă rolul biblic al viţelului gras. Această friptură era simbolică. Se poate să
indispui un simbol, să nu te descoperi în faţa steagului?
Ca apetitul să poată corespunde pietăţii şi patriotismului, se făceau popasuri între feluri. Cînd sosi, în ceşti ― vechile ceşti cu garoafe ― crema de şocolată, preparată de cucoana Catinca, se auzi un clămpănit, şi cucul din părete, apărut isteţ
din cuşca lui, cîntă de două ori "cucu". Şedeau la masă de la douăsprezece jumătate, mîncînd. Acum oftau. Monica era aşezată la dreapta cucoanei Catinca, autoarea cremei cu migdale prăjite deasupra şi complicat parfum de vanilie, migdală amară, şocolată amăruie şi parcă şi un iz de rom.
Subt privirea cucoanei Catinca, Monica adînci vîrful linguriţei în aromata cremă, gustă, şi oftă:
― E delicioasă... dar nu mai pot!
― Aaa! se indignă cucoana Catinca. Da ce-i crema mea? Piesă de teatru s-o aplauzi? Ori o mănînci, ori nu-i bună!
― Cucoană Catinca, sări Olguţa, simţindu-se şi ea incapabilă să aprecieze crema altfel decît verbal, dac-a spus von Sorbonna că-i bună, să ştii că-i bună. Gura lui von Sorbonna e gura adevărului. Să vă istorisesc ce-a păţit la Paris c-un celebru fabricant de creme catolice. Într-o zi, distinsul nostru prieten, von Sorbonna, se întorcea acasă, rue de l'Observatoire, cu un volum de Paul Bourget. Mă veţi întreba: ce caută în mîna unui tînăr membru al familiei Deleanu un volum de Paul Bourget? Răspunde, von Sorbonna!
― Spune tu, Olguţa.
― Vedeţi! Vinovatul recurge la oficiul avocatului. S-o luăm cu binişorul. Von Sorbonna, la Paris, avea diverse prietene. Unele adorau schimmy- ul. ..
― Vai, Olguţa!
― Cum? Tape-dans-l'Oeil!
― Ce-i asta? murmură scandalizată doamna Deleanu.
― O prietenă de-a lui von Sorbonna.
