Cu Monica de mînă, Dănuţ fugise spre automobilul său, aşezat la o parte, în umbră. Smuncită în pornirea bruscă, maşina porni ca un bondar. Erau strînşi alături subt capotă, ca într-un cort mic. Ploaia cădea din nou, aruncînd şiraguri desprinse de pe grumajii primăverii. Era în noapte o respiraţie jilavă de seră.
Întrecură trapul şchiop al trăsurilor cu un cal, cu birjarii aşezaţi pe capră
deasupra mormanelor de bagaje, ţinînd picioarele în unghi ţapăn, proiectat lateral, şi hăţurile la înălţimea frunţii. Întrecură trapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotiră în viraj onctuos aleea încolăcită a Rîpei Galbene; suiră, avînd în dreapta pînă-n fund, marina privelişte a luminelor din vale, umede de ploaie. Maşina părea barcă-automobil, înălţată cu botul talazului deasupra mării fosforescente. Cotiră prin faţa Jokei-Clubului, spre Copou, abătîndu-se din drumul casei.
Motorul vibra, iuţindu-se.
Suiră, suiră, suiră.
Grădina Copoului rămase-n urmă, luminile se răriră, teii foşniră metalic.
Noaptea venea spre ei, cu ploaia-n braţe, şi parfum de cîmp.
Nici un glas omenesc; nici un ochi omenesc.
Prăbuşire în primăvară, cu ploaia.
― Dănuţ, ne-aşteaptă acasă...
Frînă brusc. Şi întîia vorbă a tăcerii lor fu sărutarea, dureroasă şi lungă.
Şi-n lumina farurilor, pînă departe, ploaia era un joc de iele argintii.
*
Luminile tuturor odăilor erau aprinse. Acesta era gestul copilăresc al mînei şi bucuriei domnului Deleanu.
Primar al Iaşului, tatăl Olguţei ar fi făcut la fel cu întregul oraş, inundîndu-l cu rîsul electric.
De departe, casa Deleanu avea scînteierea cristalină a meselor festive, în clipa cînd lumina aprinde cupele pe faţa de masă, înainte ca şampania să museze.
Ai fi crezut că toate odăile sînt pline. Inexact! Lumea era înghesuită în antretul de jos. Acolo, doamna Deleanu, cucoana Catinca, Mircea şi servitorii, adunaţi în faţa uşei, o întîmpinaseră pe Olguţa. Intrase cu ochi negri şi pas sprinten, bucuria casei în braţele doamnei Deleanu, apoi în braţele cucoanei Catinca, rumenindu-şi mai aprins obrajii după fiecare îmbrăţişare. Apoi, pe rînd, Mircea îi sărutase mînile, apoi baba şi ceilalţi servitori.
― Unde-i Monica?
― Unde-i Monica?
― Unde-i duduia Monica?
― Supraveghează bagajele, îi informase Olguţa. Să-i spuneţi von Sorbonna.
O aşteptaseră pe Monica tot în antret. Cu o zbîrnîitoare traiectorie, minuscula maşină cu capota ridicată se oprise în faţa peronului. Deşi refrenul von Sorbonna era pe buzele tuturora, nimeni nu îndrăznise să tulbure c-o glumă, lumina cu obraji ovali răsărind c-o aplecare a spinării din umbra capotei, înălţîndu-se cu soare pe tîmple şi zîmbet de miere pe faţă, în braţele zîmbetelor care o întîmpinară.
Cînd după trei ani de tăcere apăsătoare, de pustiu zilnic, intră într-o casă două
fete a căror tinereţă e numai frumuseţă, şi cînd acele două fete-s ale casei ― surîs, Monica; rîs, Olguţa ― cum rîsul şi surîsul aparţin unui obraz, e ca un val de mîndrie în oameni şi în ziduri. Zîmbeau părinţii şi prietenii în jurul lor, se fuduleau servitorii la ferestre, şi era ca o reînălţare în păreţii vechii case Dumşa.
Şi tot în antret şedeau.
Sosiră cuferele. Olguţa-l reclamă pe cel mai mare. Veni şi cufărul în antret.
Izbucniră cadourile.
Cadourile erau o tradiţie a familiei Deleanu, culminînd în Olguţa. Cufărul cu proporţii de cămăruţă era afectat în întregime cadourilor şi dezordinei. Doamna Deleanu primea, exclama indignată văzând anarhia, zîmbea, mulţumea, protesta, critica şi se minuna cum de-i cu putinţă ca într-un spaţiu atît de redus să încapă
toate capriciile şi neţărmurita fantezie a dezordinei. Raftul de deasupra era consacrat doamnei Deleanu. O cutie de pudră se vărsase, viscolind mătăsuri şi ştofe neîmpachetate.
― La vamă, mamă dragă! Oameni brutali!
― Ce ticăloşie! Ce barbarie!
Ochii Olguţei clipiră pieziş spre domnul Deleanu. Bietul vameş al portului Constanţa nici nu deschisese măcar cufărul plin de infracţiuni.
Olguţa se încălzise. Fetrul care-i strîngea tîmplele şi-i acoperea fruntea pînă
deasupra sprîncenelor zbură pe scări, conform imuabilelor tradiţii. Jacheta tailleur-
ului, culeasă pe sus de braţul lui Mircea, rămase acolo, subt doi obraji subit roşii.
Olguţa apăru aşa cum o ştiau toţi: cu plete negre căzînd mereu în ochi, scuturate mereu pe spate, în bluză subţire, aproape băiat prin mişcări, şi atît de copilăreşte fată prin obrajii rotunzi şi sînii puerili. Avea mişcări atît de iuţi, încît de cîte ori doamna Deleanu primea un alt pachet, clipea, avînd o tresărire de recul: reacţie omenească în faţa rîndunelelor, al căror zbor lucid niciodată n-a atins pe om, dar totdeauna l-a alarmat.
Doamna Deleanu era copleşită şi primejdios mişcată. Nu cantitatea cadourilor o tulbura, ci meticuloasa memorie a Olguţei pentru toate slăbiciunile şi preferinţele ei. Nimic nu lipsea. Dicţionarul dorinţelor doamnei Deleanu era complect la fiecare literă. Niciodată nu-şi închipuise că Olguţa poate fi atentă. Abia acum îşi dădea seama ce formidabilă atenţie pentru toate dorinţele şi deprinderile ei, putuse să
grupeze ― dezordonat, ce-i drept ― acest încăpător raft al darurilor.
― Mamă dragă, raftul acesta are o sucursală în cuferile Monicăi. Tot ce-i casabil, e la ea. Mi-am spus: tot ce se sparge în cuferile mele, e spart de Olguţa, tot ce se sparge în cufărul Monicăi, e spart de fatalitate. În faţa Monicăi şi fatalităţii, am cedat.
Dar memoria acestui cufăr depăşea cu mult aprecierea doamnei Deleanu. Din cufărul adînc, cu gesturi iuţi apărea portretul dorinţelor fiecăruia. Măgulirea înduioşată a doamnei Deleanu devenea pe rînd a tuturora. Fiecare recunoştea întrun pachet întins de Olguţa o veche exclamaţie, o uitată dorinţă. Fiecare dar era o amintire.
