Trupul şi pumnii lui Dănuţ zvîcniră scurt, săltînd deodată. Un scaun se prăbuşi.
Dindărătul tejghelei, patru agenţi civili şi doi comisari se repeziră cu pumnii ridicaţi. Dănuţ, uluit, se răsuci spre agresorul din spate.
― ...Tonel!
― M-m-m-măăă! T-t-tu eşti, măăă!
Spontan, se îmbrăţişară: nu se mai văzuseră de şapte ani.
În jurul lor, agenţii forţei publice clipeau nedumeriţi, încremenind în poziţie de atac. Spectatorii scenei se ridicaseră în picioare. Publicul peronului se îngrămădise holbat la ferestre.
Revenind în prezent, Tonel se întoarse către agenţi.
― Bine, mă boilor, ăsta-i Oliniţki?
Îşi desfăcu mantaua de ploaie. Pieptul apăru plin de decoraţii, cu insigna comisarilor regali ai consiliilor de război.
Un comisar cu carnetul în mînă articulă timid:
― Domnule comisar regal, poftiţi semnalmentele: statură înaltă, păr şaten, ochi căprui, barbă rade, musteaţă rade, fizionomie suspectă, semne particulare: poartă
cizme de şevro...
― Unde-s cizmele? tună Tonel, cu ochi fulgerători.
― Dă! Subt pantaloni...
― Nu vezi că are pantofi!
Trăsnit de acest suprem argument, cu ochii la pantofii lui Dănuţ ― care-i stabileau definitiv identitatea ― comisarul ridică din umeri, oftînd. Făcu o plecăciune şi se retrase, urmat de tot alaiul poliţienesc .Ca un ultim bubuit al furtunii care pleacă, răsunară surd nişte "dumnezei", la adresa chelnerului, care indusese în eroare pe reprezentanţii ordinei publice.
― Proşti-s, măă! se jelui Tonel către Dănuţ, dînd din cap.
― Băiete!
Patronul se precipită.
― Faţă de masă curată. O baterie la gheaţă. Stai! Şampanie.
Poruncise şampanie, cu tonul şi gestul energic al comandei "Pentru onor, arm'".
Civilii din sală se strînseră pe scaunele lor, modeşti, ca să-i facă parcă mai mult loc.
Tonel nu se schimbase. Era acelaşi Tonel, Otonel, Ciripel, Tontonel sau
Mototonel, din clasa şaptea a Liceului "Lazăr", cu faţa sferică, ten de fecioară elveţiană, mustăcioară de cărbune, şi glas superb de bariton, care da o savoare scenică celor mai neînsemnate vorbe spuse de el. Vorbele lui Tonel păreau cîntate ea acele fraze cotidiane, tenorizate, sopranizate sau baritonate într-o operă. Spunea, de pildă: "Ce mai faci?" ― şi urechea ascultătorului aştepta acordul vioarelor suspinătoare, şi răspunsul evaporat al sopranei lirice: "Bineee, iubitul meeuuu..."
Totuşi, două schimbări erau clare. Întîia: uniforma de locotenent, cu decoraţii pe piept şi insigna Justiţiei militare. A doua: o diminuare a bîlbîielii. Acuma bîlbîia mai mult mut, cu buzele şi pleoapele prealabil, înainte de-a începe fraza. Pornea elicea. Odată prins, cuvîntul iniţial izbucnea ca o fanfară eroică, abundent salivat.
Astfel îşi convertise bîlbîiala într-o sonorizare supraumană a vorbelor. Cei care vorbesc cu surzii, şi oratorii populari, aşa ar trebui să vorbească. Această sonoritate concomitentă cu bombarea pieptului îi dădea un aer cezarian. Ochii privitorilor situau deasupra capului lui Tonel arcuri de triumf şi acvile de aur: asta era părerea lui. Inaccesibil ironiei, ca şi în liceu, de cînd era comisar regal aspira la alaiul teroarei.
― Măă, Deleanu, măăă! Tempi passati! Tot crai, mă! Da ce cauţi la Iaşi?
― Fac avocatură, Tonel.
― Măă, să vii la Chişinău, să vezi, măăă! Să-l vezi pe Tonel, măă! Ard, mă, cu fieru roş!
Pumnul închis făcea energic gestul săpunirii unei rufe întinse.
― Miliţie, Tonel?
― De unde, măă! Gogeamite comisar regal! Pfiii!
― Aa!
― Da, mă, n-ai văzut! Urmăresc un agent bolşevic. Norocu lui Tonel, măă!
Dădui peste tine, şmechere! Ce faci, mă?
― Bine, Tonel, zîmbi Dănuţ, căci vorbele lui Tonel călătoreau prin "măă" ca printre straturi de varză.
― Ce-ţi mai face dama?
― ...?
― Aia, mă, zi-i pe nume, o pontam şi eu... Aneta Stephano, măă! Adina, mă, Aneta era servanta. Tempora, măă! Să vezi dame, măă! Chişinăul are dame! Bate Bucureştiul, măă! Ghimnaziste, mă! Pfiii! Elită, mă! Ia uite!
Arătă un inel de aur cu coroană de briliante, pe un deget gros, păros, cu unghii lăcuite şi murdare. În jurul încheieturii braţului, brăţară de aur.
