Şi el!
*
Ploua dulce, răscolind miros de ţărnă primăvăratecă.
Dănuţ opri ceva mai la o parte, trase capota şi porni lăsînd maşina sub privegherea vizitiului şi a lui Neculai, care sosiseră înaintea lui, expediaţi de doamna Deleanu. Intră pe peron, consultă ceasul gării, se informă din nou despre sosirea trenului ― răspunsurile erau aproximative, avînd mai degrabă caracterul de opinii personale, de impresii, decît de informaţiuni; controlă tabela de întîrzieri şi intră în restaurantul gării. Chelnerii dormitau cu cotul pe tejghea şi şervetul subţioară. Solicitaţi cu vorba "pst!" priveau cu neîncredere pe client, îşi sugeau buzele şi veneau rigizi ca hipnotizaţi.
Dănuţ comandă o cafea turcească dublă...
― Cu rom?
― Fără.
― Gusturi! comenta placid chelnerul strănutînd în şervet. Una cafea fierbinte, dulce, specială, dublă! răsună glasul monoton şi indiferent ca măslinele caprei.
Dar întorcîndu-se din nou la tejghea, chelnerul privi lung figura lui Dănuţ, cercînd parcă să-şi amintească ceva.
La capătul mesei la care se instalase Dănuţ, un basarabean cu cizme, ras pe cap, cu dublă bărbie şi triplă ceafă, sorbea ceai, sfîrîind ca un stol de vrăbii speriate, ofta adînc, şi fuma, el enorm, ţigareta minusculă.
Mesele lungi, cu tacîmurile puse, ocupate de cîte-un singur client, aveau aerul dezolat al banchetelor contramandate în ultimul moment. În fundul sălii, aşezaţi pe scaune fără de masă în faţă, al căror rost nu ţi-l explicai la început, şedea o colecţie de tipuri de ambe sexe, pe punctul de-a adormi, priviţi cu dispreţ de patronul restaurantului. Această aliniere de scaune în fundul sălii era destinată celor înfriguraţi, care-ar fi dorit să stea la căldură, fără să consume. Dar nu parabola bunului samaritean îl determinase pe patronul restaurantului să facă astfel de liberalităţi, indisponibilizîndu-şi gratuit scaunele, ci mai degrabă legenda lui Tantal, convertită
în strategie comercială. Iarna, de pildă, clientul răzbit de frig, dar ferm hotărît să nu consume, vede oferta generoasă a scaunelor. Nu poate rezista. Intră, salutînd zîmbitor încăperea, se aşază pe scaun, îşi pune geamandanul subt scaun sau la picioare, şi stă. Înăuntru e cald. Zăngănitul linguriţelor în paharele cu ceai e o muzică simpatică pentru cei înfriguraţi. Miroase a rom. Cornuri rumene, de languros aluat, aşteaptă pe masă bunul plac al clienţilor. Parcă ar vrea, şi parcă nu-l lasă punga. Tare-i bun ceaiul cald, şi tare-i cărpănoşel buzunarul cu arginţi! Stă, cum se zice, în cumpănă. Determinarea sa, într-un sens sau altul, atîrnă de un nou factor. Apare. N-a observat pasagerul înfrigurat situaţia scaunelor generoase. Sînt
aşezate între două uşi care dau afară: una pe peron, alta pe sala de intrare, adevărat frigorifer. Cînd uşile acestea se deschid pe rînd, vine un val de frig. Trece. Dar cînd se deschid dimpreună, sau cel care intră, în consumator nu în tolerat, uită o uşă
deschisă, şi pe deasupra, şi cel care intră pe cealaltă, întîrzie în prag, fără să închidă
uşa, pasagerul de pe scaun simte un cutremur total, o durere în falcă ― nevralgia măselelor ― şi un junghi în spate. S-a hotărît. Ceaiul e singurul remediu pentru salvarea sănătăţii periclitate. Devine deci consumator, aşa cum a decretat liberul său arbitru.
Iarna nu e un anotimp permanent. Scaunele dintre uşi însă, deveniseră un fel de obicei al pămîntului. Figurau deci şi primăvara. Erau pline; restaurantul, gol!
Destinul inversase rolurile. Patronul deţinea rolul lui Tantal, în faţa pasagerilor adormiţi la distanţă de mesele fără clienţi.
Cafeaua lui Dănuţ, fierbinte, dulce, specială, dublă, sosi. Chelnerul aştepta, privindu-l pe Dănuţ ca pe un cobai de laborator.
Dănuţ sorbi, frămîntîndu-şi buzele. După întîia impresie de dulce şi fierbinte, lichidul negru lăsa un gust straniu, greu de definit. Cafeaua devenea o şaradă.
Amintea parcă mirosul muşamalei şi gustul creioanelor. Nu! Mai degrabă mirosul mîlului şi gustul săpunului de rufe. Nici asta! Se înrudea cu mirosul băcăniilor de barieră, care vînd ghemuri de sfoară, nuci şi sineală într-un iz de rachiu şi de guzgan. Era dulceagă şi iute, fadă şi pipărată, răspîntie de gusturi nedefinite, obscuritate tulbure ca şi culoarea ei.
― Dă-mi şi un rom.
― Nu vă spuneam eu?! zîmbi chelnerul, servindu-i păhărelul pregătit. Cafeaua are fierbinţeală numai; romu-i dă gust.
Chelnerul dispăru. Îndărătul tejghelei, sau în camera de alături, care comunica printr-o uşă cu fundul tejghelei, răsunară şoapte, paşi.
Chelnerul apăru din nou.
― Nu doriţi un şpriţ de la gheaţă?
― Nu.
― Avem şuncă proaspătă de Praga.
― Mulţumesc.
― ...Matale sînteţi din localitate?
― Nu.
― Călătoriţi?
― Da.
― Poate vreţi o cutie de zacuscă?
Dănuţ ridică ochii spre chelner.
― Nu, domnule, lasă-mă-n pace!
― Ştiţi, aveţi o figură... rusească. Sînteţi român?
Arunca dese ocheade spre tejghea. Palmele lui Dănuţ tresăriră. Nu observase
îmbulzirea de capete dindărătul tejghelei. Chelnerul acesta cu şervetul lui pătat se agita în jurul lui cu aere de toreador.
Toată banca din fund privea spre el şi spre tejghea, cu ochi alarmaţi. Într-o tăcere suspectă, pe la spatele lui Dănuţ, un ofiţer cu manta de ploaie se strecurase pe lîngă zid. Ajungînd în dreptul lui Dănuţ, plescăi din limbă, dădu ochii peste cap, şi, mefistofelic, îl bătu peste umăr:
― Ce-ce-ce mai faci, Oliniţki? Unde-i legitimaţia, puişorule?
