Ai fi zis că o aştepta pe Monica să sosească pe fereastră, nu pe uşă. O vedea apropiindu-se în cerul cu dungi blonde. Reciti scrisoarea, cuprins de îndoială. Nu!
"...Soseşte mîne seară cu fetele..." adică diseară... A! Să-şi strîngă caietele. Le luă
pe toate, grămădindu-le în geamandanul pregătit de mama lui. Lipsea un caiet. Da!
Un caiet nu mai era al lui. Intrase în viaţă.
Dar venea Monica.
Se rezemă iar de fereastră. Soarele răsărea. Caietul! Monica! Era şi fericit, şi trist. O plecare: Caietul. O sosire: Monica.
În discul soarelui, toţi şi toate îşi recăpătau umbrele. Numai el şi-o vînduse, tocmai în clipa cind se apropia de el lumina lui.
PARTEA A TREIA
Întreţinerea curăţeniei unei case, subt denumirea generică de grijitură, însumează două categorii de acţiuni, de aceeaşi natură, urmărind acelaşi scop, deosebite însă prin profunzime şi importanţă. "Grijitura mică" este zilnică ― în principiu ― avînd ca simbol cîrpa de şters colburile, sau universalul şorţ al servitoarei, şi ca instrumente, mătura, făraşul şi bodogăneala oficiantei.
Grijitură mare e sporadică ― în unele case e săptămânală, ca şi baia stăpînilor; în altele, lunară, ca şi primenirea cearşafurilor; în altele, anuală, ca şi viligiatura; şi-n altele, virtuală, ca şi cîştigul la loterie ― avînd ca simbol evacuarea mobilelor din casă ― covoarele pe frînghie, bărbaţii la club ― şi ca instrumente, băţul de bătut covoarele, mătura cu gît de girafă pentru aţele de păianjeni, ceara pentru lustruitul podelelor, cu adaosul prealabil al sîrmei, dacă-s parchete, lighenele pentru spălatul ferestrelor, şi nervii, vizibili ca viţa din pridvor, ai stăpînei casei.
Pe lîngă aceste două soiuri de grijituri, clasificabile după criteriul curăţeniei
casnice, există o a treia perturbare, înrudită cu celelalte prin nervii executorilor ―
femeile ― şi crisparea ursuză a executaţilor ― bărbaţii ― dar deosebite de ele prin scop. Această a treia acţiune interioară e desemnată de vocabularul bărbaţilor prin denumirea: "mania schimbării". Graţie acestei manii, mobila ietacului a fost pe rînd în odaia salonului, în odaia biroului, în odaia sofrageriei, ale căror mobile, şi ele, la rîndul lor, au călătorit prin toate încăperile. Astfel că fiecare odaie a fost amanta fiecărui mobilier, ca în acele oribile familii nomade, în care tatăl nu e numai soţul nevestii, ci şi amantul fetelor, precum şi al soacrei sale.
În sfîrşit, o a patra categorie de acţiuni domestice se desprinde dintre celelalte, depăşindu-le prin pateticul său, înălţîndu-se între actele zguduitoare ale omului în luptă cu destinul.
Bărbatul iubit a plecat în război. Femeia a rămas singură în decorul fericirii de pînă atunci. E tristă printre amintiri. Pe o masă e fotografia lui. Înainte, la acea masă lucra. Venea în vîrful picioarelor, îi încolăcea cu braţele capul lui sever bărbătesc, şi-l vedea zîmbindu-i, luînd-o în braţe, dezmierdîndu-i fruntea. Acolo, de la acea fereastră goală pe un anotimp vesel sau trist, îl pîndea spre seară, cînd se întorcea acasă. El, nu anotimpul, era al inimei ei. Inima ei de-acum, tot la fereastră, e un cuib gol. Acolo, pe taburetul vechi de la părinţii ei, într-o iarnă, cînd el a venit acasă cu castane, s-au aşezat copilăreşte pe taburetul prea mic pentru ei, la gura sobei. Timpul trece. Veştile de la cel aşteptat sînt tot mai rare. În locul amintirilor, care oricît tot îi aduceau un început de zîmbet, vine tristeţa. E ca un îngheţ al amintirilor. Stă singură, tot mai singură şi mai părăsită, fără de cel iubit, fără de amintiri. Mobilele par înţepenite pe veci într-un cavou. O carte care cade, o fereastră care tresare, o mobilă care scîrţîe, dau presimţiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Parcă nu mai îndrăzneşte să puie mîna pe nimic. Noaptea are coşmaruri care o prăbuşesc plîngînd deasupra patului ca pe un mormînt. Prin întuneric toate mobilele o înfricoşează. O pîndesc. Vor s-o gîtuie. Se desprinde ca o ură din muţenia şi neclintirea lor opacă.
Treptat, decorul fericirii de odinioară devine un loc de groază. Ar vrea să plece, să fugă de acolo dar acolo trebuie să-l aştepte pe cel care cine ştie dacă va mai veni.
Şi într-o zi, factorul aduce, subt un ziar veşnic zvîrlit, scrisoarea.
Vine!
Trebuie să-l primească în odaie, aşa cum îl primeşte în inima ei. Dar odaia e răzbită de tristeţa şi oroarea lungei aşteptări. Nu mai e odaia zîmbitoare de odinioară, deşi-i aceeaşi. Nopţi şi zile de moarte şi pustiu au înstrăinat-o de ei, au golit-o.
Nu grijitură! Trebuie să alunge moartea şi îngheţul întipărite în toate mobilele.
Aripile ferestrelor în lături, să intre aerul şi soarele. Ochii care-au plîns prea mult se deprind să rîdă. Obrajii prea palizi trebuie să fie rumeni. E o febră şi-n mîni, şi-n
odaie. Trebuie să învie, trebuie să rîdă odaia, să se lumineze ferestrele, să respire oglinzile.
Acea grijitură în friguri e o luptă a bietei făpturi omeneşti cu destinul. S-au adunat multe aţe de păianjen pe descurajarea zidurilor, şi a intrat mult colb în deşertul covoarelor.
Un om trăieşte despărţit de nevasta lui. Divorţul s-a rostit împotrivă-i.
Tribunalul a încredinţat creşterea unicei fetiţe, mamei. Numai o lună pe an tatăl are dreptul să audă în casa lui rîsul copilului său.
Casă ursuză de om care-a avut familie şi n-o mai are. Mobile rigide.
Posomorîrea tăcerii bărbatului singur, care nu mai e tînăr, care nu mai ştie să cînte, să gesticuleze, să monologheze, să facă dezordine exuberantă. Casă fără de femeie şi copil: grădină părăginită între ziduri severe. Trăieşte totuşi în ea, mai mult noaptea; s-a deprins.
Dar vine şi ziua copilului. Trebuie să sosească fetiţa lui. Abia atunci îşi dă
seamă că încăperile-s lugubre, că rîsul copilului înstrăinat de el se va sfii în faţa omului care trăieşte într-o casă încruntată.
Atunci, redevenit tată cu îngrijorare, lucid, cerşeşte zîmbete pentru casa în care va intra copilul. Cumpără flori pe care le-mbulzeşte stîngaci în vase prăfuite.
Cumpără o păpuşă roză cu dantele albe, în braţele căreia deschide gestul secret de întîmpinare a inimii lui. O aşază pe o canapea, să nu vadă fetiţa pustiul canapelei, ci numai păpuşa. Pe mesele prea ordonate desface cutii cu bomboane. Pe covorul neumblat răspîndeşte însufleţirea cîtorva jucării: vehicule de tinichea, un tren cu resort, un vaporaş, un scrînciob, o menajerie. Pe bufetul din sofragerie, neînsufleţit pînă atunci, rînduieşte mandarine, o cutie de curmale, un carton de prăjituri, bişcoturi pudrate cu zahăr.
Luptă cu umilele lui arme omeneşti să izgonească din casă întipărirea pustiului.
Să creadă fetiţa lui că întotdeauna rîd flori şi mandarine în casa omului necunoscut, să-i fie dragă măcar păpuşa din casa tatălui ei, dacă nu omul care-a cumpărat-o, punînd-o să aştepte pe canapea, ca un alt copil ― cumpărat de la magazie ― în casa fără de copii şi bucurie.
Pregătirile care se făceau în casa Deleanu, pentru primirea fetelor, în această
categorie intrau. De cînd plecaseră fetele în străinătate, cu trei ani în urmă, plecase şi viaţa casei. Devenise deodată prea mare vechea casă Dumşa, ca o haină pe un trup slăbit de boală. De altfel, o dată cu fetele, părăsise şi domnul Deleanu casa fără Olguţa. De trei ani, şedea mai mult la Bucureşti. Venea săptămînal acasă, dar nu mai participa zilnic, ca odinioară, la viaţa ei. În timpul războiului, faima profesională a domnului Deleanu crescuse. Era solicitat din toate colţurile ţării pentru marile afaceri penale de după război. Se instalase la Bucureşti, de unde alerga prin toată ţara, ca o veveriţă în pădure. Clientela ieşană o lăsase pe seama lui Puiu şi a lui Dănuţ; se rărise: ograda nu mai avea însufleţirea de odinioară.
De trei ani, singurii locuitori efectivi ai casei erau doamna Deleanu şi Dănuţ.
Amîndoi tăcuţi, retraşi, singuratici. Amîndoi limitaţi la cîte o odaie. Sofrageria, unde se întîlneau de două ori pe zi, era tăcută în timpul meselor în doi, ca un vorbitor de sanatoriu. Orele dejunului şi ale mesei erau punctual respectate.
Programul meselor, fără surprizele explozive din pachete, ale domnului Deleanu, erau monotone ca ale pensionarilor care duc regim. Pace pretutindeni. Acalmie.
Nimeni nu mai trîntea uşele, nimeni nu mai aducea cînii în casă, paşii nimănui nu mai treceau bubuitori pe scări şi prin odăi. Copilăria şi tinereţa Olguţei răsunaseră
în casă ca o veşnică revărsare de castane sălbatice, rostogolite nebuneşte. Se scuturase acel castan alegru. Tăcere. Trei ani de tăcere. Aproape paragină. Doamna Deleanu nu mai avea cui să facă observaţii, nu mai era contrazisă de nimeni. Viaţa impetuoasă şi răsunătoare a Olguţei se prefăcuse în scrisori, citite cu ochelarii pe nas, la o fereastră sau la lumina unei lămpi. Nici pianul nu se mai auzea.
