cravata, producea un rictus amar şi dispreţuitor în faţa fotografului. Tristă lege a cabotinismului! Oameni care-au trăit veridic, la o parte de lume, măcar în faţa fotografului, aduc lumii tributul lor de cabotinism.
― Domnule Deleanu, ce-aveţi dumneavoastră cu Schopenhauer? răsună glasul de dincolo. Şi dumneata; şi domnul Balmuş, îl priviţi agresiv!
Dănuţ şovăi. Nu vroia să jignească. Totuşi fotografia îl provoca.
― Domnule profesor, la varieteu sau la operetă, cînd dansatoarea se-ntoarce cu spatele la public, şi făcînd o reverenţă inversată îşi dă volanaşele peste cap arătîndu-şi formele cele mai preţioase, nu poţi spune nimic. Ori aplauzi, ori n-ai ce căuta acolo. Dar cînd un Schopenhauer îşi arată fruntea cu degetul... gestul său fotografic nu e departe de volanaşele dansatoarei.
Redactorul Vieţii contimporane uită de ceai. Sări în odaie, adus parcă de fluturarea pelerinei, cu braţele în sus.
― Domnule Deleanu, acum treizeci de ani, după cele ce mi-ai spus, te-aş fi ucis în duel... Braţele-i căzură. Zîmbea plin de fum, ca un vulcan. ...Dar acum te admir. Ce tînăr trebuie să fii ca să nu-l respecţi pe Schopenhauer! E singurul om, domnule Deleanu, care are dreptul să-şi ţie degetul pe frunte. Dar asta-i frumuseţa tinereţii! Şi-n faţa lui Schopenhauer e uşoară în "volanaşele ei"!
Îşi aduse aminte. Intră în cealaltă odaie, precipitat. De-acolo, glasul răsună
binevoitor:
― Domnule Deleanu, şi elementele naturei te dezaprobă. Îţi voi servi un ceai indignat!
*
Întîile lumini ale dimineţii se iviră la ferestre ca o mirare exterioară.
În odaie, ceaiuri, fum, dezordinea căruntă a scrumului presărat de la o vreme pe podele, de gestul distrat şi larg. Dănuţ avea acel început de melancolie adus de nopţile de-a lungul cărora ai evocat tinereţa unor femei moarte. Vorbiseră într-adevăr despre femei, dar despre femeile literaturii: Anna Karenin, a cărei moarte te lasă singur pe un peron de gară, printre străini; de Irena din Fum, care la optsprezece ani te priveşte cu ochii duşi spre tîmple ca ai figurilor egipţiene, pe tine, deopotrivă ca şi pe eroul lui Turgheniev; Bimmala din La maison et le monde a lui Tagore; Odetta lui Proust; Saşa din Viaţa la ţară; Tess d'Urberville a lui Thomas Hardy...
Ciudatul om din faţa lui Dănuţ le cunoscuse pe toate, le iubise pe toate.
Vorbele lui despre ele păreau spovedanii. Reţinuse detalii care numai în mintea unui îndrăgostit rămîn. Descria foşnetul rochiei de bal a Annei Karenin, cînd se coboară jos de pe treapta trăsurii; în încăperea plină de fum şi de cărţi, foşnetul rochiei de bal lăsase o lungă tăcere, ca un parfum de primăvară venit pe fereastră.
La Baden-Baden, Irena avea douăzeci şi şapte de ani. Se schimbase. Cel care-o evoca o cunoscuse cînd avea optsprezece ani. Descrierea lui Turgheniev devenise o amintire a ochilor lui. Irena avea bustul şi carnaţiunea figurelor zugrăvite pe bolţile Palatului Dogilor din Veneţia.
Abia atunci Dănuţ observase o particularitate a acestui om. Cînd vorbea despre femeie în genere, o analiza şi situa fiziologic, net, fără nici o cruţare. Nici vulgaritate, nici cinism: o contractare abstractă, un efort de-a o dispreţui ştiinţific.
De îndată însă ce vorbea despre o anume femeie ― Irena, Anna Karenin, sau alta
― gesturile sale deveneau de catifea ca ale fluturilor de noapte; vorbele, de un lirism evlavios, culegeau conturul celei evocate, ca o vale dintre munţi cu brazi, lumina lunii.
Ceea ce pe ceilalţi oameni îi face brutali şi vulgari în viaţă, în fiinţa acestui om se convertise în atitudine filozofică, lăsîndu-i în fapte delicateţa pe care alţii o au numai în literatură. Acest original echilibru îi dădea în toate cele o aristocraţie mai înaltă decît cea conferită de vechimea şi puritatea sîngelui nobiliar. Această
nedezminţită distincţiune îl făcea să reacţioneze armonios în faţa celui mai vulgarizant subiect pentru bărbaţi: femeile.
În loc să se isprăvească prin anecdote picante, evocarea femeilor lăsase melancolie, ca o veghe printre morminte.
Becul electric se stinse. Oraşul, prin uzina electrică, le făcea semn.
Dănuţ se ridică. Luîndu-şi pălăria agăţată de mînerul ferestrei, întîlni şi geanta.
Îşi aduse aminte cu o strîngere de inimă, de el, de viaţă, de avocatură, de tot... Abia îşi stăpîni un oftat. Scoase caietul din geantă.
― Domnule profesor...
Gestul era clar şi dezolat. Ochii lui Dănuţ, prin penumbra sură a odăii, întîlniră
un zîmbet maliţios.
― Iartă-mă, domnule Deleanu, dar ştiu. Domnul Balmuş mi-a povestit amical... cum să spun? fobia dumitale de publicitate. Dă-mi voie să-ţi strîng mîna.
Microbii dispăruseră de pe mîna întinsă cu manuscrisul.
*
Intrînd în odaia lui, maşinal, Dănuţ învîrti butonul electric. Becul nu se aprinse.
A! era dimineaţă. Îşi zvîrli surtucul pe un scaun, îşi desfăcu nodul cravatei şi, cu o mişcare smuncită, descheie deodată toţi nasturii pieptarului cămeşii. Abia atunci zări pe masa de lucru o coală de hîrtie înfiptă cu un ac deasupra caietelor.
"Dragă Dănuţ,
O veste bună. Am primit o telegramă de la papa, în care mă anunţă că soseşte mîne seară cu fetele. Acuma:
1. Mîne te demenajez în odaia ta. Scoală-te dis-de-dimineaţă, ca să pot pregăti odaia Monicăi.
2. Pune-ţi caietele în geamandanul de lîngă pat, ca să nu umble servitorii printre ele. De ce te culci aşa tîrziu, Dănuţ?
Noapte bună,
Mama."
Zîmbete dansară în jurul odăii.
Dănuţ porni cu paşi mari de-a lungul şi de-a latul. Vestea intrase în el ca un ritm imperios, devenit tumult. Patul şi somnul erau de prisos. Se rezemă de fereastră, respirînd adînc dimineaţa de primăvară. În tăcerea palidă, glasuri întrebătoare ciripeau ascuţit.
