Ţi-am mai spus ce dar ai tu ― miraculos pentru mine ca mersul lui Isus pe ape
― de-a mă deschide clar în faţa ta. Lîngă tine sînt eu în întregime, fără nevoia de-a mă dovedi şi explica. Lîngă alţii sînt ca o casă ermetic închisă deodată: 18 Am un prieten! (Fr.)
ferestrele dispar zidite, uşile dispar tencuite. Lîngă tine se deschid de la sine ferestre mari prin care vezi tot. E ca o amplă respiraţie a plămînilor mei. E ca o dezlegare a îngheţului. E ca o dispariţie de nouri masivi. Sînt eu, dar sînt în întregime subt privirea ta. E mai mult decît dragostea. E o senzaţie de primăvară
care izbucneşte din pămînt cu florile şi cu jivinele deopotrivă.
Dar tu eşti Monica.
Nu-mi închipuiam ca alături de un alt om, fără de elanul iubirii, miracolul să
se repete. Totuşi s-a repetat. Am avut fericirea de-a fi profund străveziu alături de un om pe care atunci l-am cunoscut, de care nici dragostea, nici amintirile nu mă
legau. Acest salut, această totală descoperire a fiinţei intime, care-şi pleacă nu pălăria ci misterul opacităţii în faţa unui alt om, l-am cunoscut din nou, şi altfel decît lîngă tine, în această noapte. Înţelegi ce mă leagă şi cum mă leagă de acest om. Sînt fericit că tu l-ai preţuit înaintea mea, fiindu-mi tot tu, şi de astă dată
singură călăuză spre singurele mele bucurii.
Voi cerca să te fac să participi la această vizită.
La unu noaptea mă opream, însoţit de Mircea, în faţa ferestrelor luminate, care răsturnau o punte galbenă de-a curmezişul străzii, oglindindu-se şi-n zidul din faţă, ca două vechi icoane.
Mircea a bătut la o fereastră. Şi Mircea, şi eu, aveam un aer de conspiratori.
Eram neliniştit. Iar trebuia să vorbesc, şi pe deasupra, în faţa unui om inteligent dar cu totul necunoscut mie. Mă pregăteam parcă să dau un examen, să pledez un proces. Eu, cel cu vorbe somnoroase, lipsit de spontaneitate, fals de cîte ori doresc să fiu cît mai natural în faţa unui necunoscut demn de stimă ― îmi aduceam sufletul de ureche, ca pe un copil care nu vrea să spuie bună ziua musafirilor din salon. Şi pe deasupra era în gîndurile mele zăpăceala festivă a oraşelor de provincie în preajma sosirii regelui. Dar drumul de la ferestrele dinspre stradă, pînă la uşa de dindos, m-a schimbat. Închipuieşte-ţi poarta: o poartă din acelea de lemn, strînsă în alveolele pămîntului îngrămădit în jurul ei. Are un lacăt şi zăvor, şi nu se deschide decît o dată pe an, toamna, cînd intră lemnele şi căruţa cu legume. Portiţa ei e îndărătnică şi buclucaşă. E caracterizată prin aceea că nu vrea să se deschidă. Trebuie s-o hurduci, s-o salţi, s-o împingi cu umărul, şi abia după îndîrjită luptă izbuteşti s-o dai în lături, într-un scîrţîit mîrîitor.
În ogradă, iarbă deasă şi grasă ca în ograda unei mănăstiri. Pămîntul e ondulat, plin cu gheburi şi scobituri, aşa că pasul trebuie să fie atent şi capul inclinat.
Era noapte neagră cu cîteva stele. După lumina puternică a ferestrelor din faţă, ochii noştri nu mai distingeau nimic. Bîjbîiam în urma lui Mircea. Şi cei cîţiva paşi de la ferestre pînă la uşa de dindos, mi-au rechemat fulgerător amintiri din copilărie. Ştii dorul nostru ― tu, Olguţa şi cu mine ― de mister, de aventuri, prin noaptea livezii de la Medeleni. Instinctiv ne îmbrăcam cu pelerine. Olguţa, în
frunte; noi, în urmă. Eu îmi închipuiam ― gîndul detrona şefia de fapt a Olguţei
― că sînt căpitan de haiduci şi că-i conduc la un atac nocturn. Mergeam de jur împrejurul casei; broaştele, cu saltul lor moale, îmi dădeau bătăi de inimă: un licurici mă făcea să tresar, ca un ochi de lup. Dar făceam o baie de mister eroic.
Îmi încruntam sprîncenele ― ca să fiu mai fioros ― eram convins că am voce de bas, musteţi şi pumni care-ar fi ucis un bou şi dărîmat un zid. Îmi încordam muşchii, şi simţeam parcă duritatea defensivă a unei zale ascunsă sub cămeşă. Era în mine şi spaima celor din casa împrejmuită, şi calmul încordat al haiducilor care atacau... La urmă ajungeam în bucătărie. Eram decepţionat de cozile bucuroase ale cînilor, de sunetul farfuriilor spălate, de zîmbetul babei care ne oferea cucoşei
― dar şi fericit că eram, în sfîrşit, la lumină, între oameni.
Ce formidabile instantaneităţi are sufletul nostru! Această ogradă
necunoscută, prin care bîjbîiam spre un om necunoscut, îmi devenise familiară
după întîiul pas, ca şi cum, orb, aş fi zîmbit în ograda copilăriei mele, căutîndu-vă
pe voi.
Am aşteptat în faţa unei uşi de lemn cu geamlîc, dînd pe un coridor întunecat.
În sfîrşit, în fund, s-a crăpat o uşă vestind lumina dinlăuntru, şi a apărut, cu părul vîlvoi şi barba zburlită, c-o pelerină pe umeri şi o lumînare în mînă, un fel de stareţ împresurat de mari palpitări de umbre şi lumini. Era ceva subpămîntean în această apariţie, ca o întîmpinare din vechi veacuri, în fund de catacombe.
Uitasem că sînt în Iaşi, că trăiesc în această epocă. Eram în preajma unei legende.
Învîrti cheia în broască, aşeză lumînarea pe un dulăpaş de lîngă uşă şi dispăru grabnic, proiectîndu-şi fîlfîirea enormei umbre.
― Nu intrăm?
― Stai să-nchidă uşa. Se teme de curente, zîmbi Mircea.
Am intrat. Respectînd parcă un rit, Mircea luă lumînarea de pe dulăpaş, călăuzindu-mă. Miros umed de pivniţă leguminoasă, îmbinat cu căldură de pod încins. Scîndurile se cutremurau subt paşii noştri, ca o barcă veche. Pe lîngă
ziduri, teancuri de reviste şi de cărţi. Ne simţeam spionaţi de ochi de şoareci.
Lîngă uşa odăii, un butoiaş; pe părete, un portret îngălbenit al lui Eminescu. Un Eminescu îngrăşat la jaţă, puhav, cu musteaţă groasă, şi ochi rătăciţi.
Am intrat în penumbra unei odăi îmbibată de fum tabagic. În treacăt am zărit patul, un bec electric suspendat ca un păianjen, deasupra căpătîiului, o masă plină
de cărţi, o cană galbenă cu reliefuri, acoperită cu un şervet.
Şi din această odaie am păşit brusc în viscolul incandescent al odăii cu ferestre luminate. Eram ca într-un fulger de magneziu.
Îţi mai aduci aminte, Monica, de o fotografie dintr-un album de la Medeleni, reprezentînd un călugăr franciscan, încins cu o frînghie, în mijlocul Pieţii San-Marco, învăluit în zboruri de hulubi? Înlocuieşte hulubii cu cărţi, Piaţa San-Marco prefă-o într-o vastă bibliotecă fumegîndă, şi vezi în mijlocul ei un călugăr
franciscan, cu pelerină de umeri, împrejmuit ca de un zbor de cărţi. Aşa l-am găsit pe profesorul tău. Cărţile nu mai erau hîrtii neînsufleţite. Vibra în ele o agerime, o palpitare de zbor. Şi le vedeai pretutindeni. Din podele pînă-n tavan, de-a lungul păreţilor, numai rafturi lungi, îndoite subt greutatea cărţilor. Între ele, nici o aliniere rigidă, nici o constrîngere ordonată; o dezordine voioasă, exuberantă.
Toate erau strîmbe, zburlite, îndoite; unele parcă voiau s-aplaude, altele să cadă, altele să sară. Din unele se ţuguia cîte-o fiţuică lungă, atît de lungă încît se înclina ca fumul. Din altele răsăreau broşuri colorate. Altele aveau capac un caiet coşcovit. Dar nu numai rafturile ticsite, ci mai ales odaia era inundată de revărsarea cărţilor. Teancuri de tomuri in-folio, legate în piele, mărgineau ca un zid chinezesc rafturile de jos. Subt cele două ferestre, cetate Ungă cetate, se înălţa Viaţa contimporană legată în carton. Pe scaune, iarăşi cărţi. O dormeză era acoperită cu reviste şi broşuri. Pe podele, ca o procesiune de cămile, gheburi de volume, prelungite pînă departe de şiruri desprinse. Toate erau răsfoite, desfăcute, strîmbate, însemnate, cu marginile des adnotate, cu textul subliniat cu roş şi albastru. Trăiau. În jurul acestui om plutea un zbor de cărţi îmblînzite. Aveai impresia că nu le caută, că vin singure, că un semn de-al lui ar fi chemat zborul galben al volumelor lui France sau fîlfîirea roşie a volumelor lui Dickens; că o simplă poruncă a ochilor lui ar fi prefăcut încăperea într-o foşnitoare roire de culori, ca văzduhul exotic al pădurilor tropicale. Şi părul, şi barba lui, păreau răscolite de zboruri, de vînturile lor. Îşi uitase pelerina pe umeri. Aburii fumului de tutun se îndoiau deşi în jurul lui. Ne privea. Abia atunci i-am văzut vioiciunea ochilor. Era parcă ceva vrăjitoresc în această arătare scăldată în lumina tare ca o reverberaţie de munţi calcaroşi. Omul acesta zidit în bibliotecă, brumat de fura de tutun de-a lungul nopţilor, avea ceva dominator, o năprasnică vitalitate. Nu era nici ostenit, nici îndoit, nici bătrîn, deşi sur: Satan, răsărind pe vîrf de stîncă, arătînd cu un deget omului care-l visează lumea prăvălită-n văi, această vibraţie trebuie s-o aibă, această înălţare a frunţii, acest port al capului.
Prezenţa lui înteţeşte, distribuie o trepidaţie în gînduri, o dezordine care-ţi face sufletul asemănător cu odaia în care eşti. Te simţi răsfoit, mînuit, adnotat.
Eşti o nouă carte îmblînzită în această pădure de cărţi. Şi simţi deodată, stînd în picioare, neîndrăznind să alungi cărţile de pe scaune, că sufletul e la el acasă..."
