Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa "de brad" în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpuşneanu.
Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turişti.
Tu, oricine vei fi, citeşte cît vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cît vrei şi cînd vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe un şpriţ de la gheaţă ― dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă.
Nu!
Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de frunte, în clipa cînd îndoia spre pămînt creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţi un vîrf de creion, sau îşi muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni.
Şi-n clipa cînd, cu crengile toamnei în braţul lui, arăta:
"Vezi, rîndunelele se duc,
Se scutură frunza de nuc,
Se lasă bruma peste vii,
De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?"
...nu crede că era ca Hamlet cînd o trimete, pe scenă, pe Ofelia la mînăstire!
Nu! Într-o crîşmă de mahala a Iaşului, cu răspopitul Creangă, urît ca o gorilă şi bun, ca un miros de fum şi baligă în soare, în faţa unei sticle de poşîrcă ― chipul lui Eminescu zîmbea lui Creangă, ciocnind paharul, şi sufletul lui dezlega toamna, cu gest de orizont.
Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieşeni fac inhalaţii eminesciene.
La stînga aleei, subt un chioşc circular, nechează fanfara militară. Faţă-n faţă
cu chioşcul alămurilor, de cealaltă parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transportă în această grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustări în scobitoare, şpriţ şi alune americane.
Iată grădina Copoului.
Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scînduri putrede, vizibilă numai prin clanţă, atît e de mică şi de ştearsă, se deschide scîrţîind o uşiţă. E situată în grădina Copou, cum sînt uşele cămărilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, îndoi umerii ― uşiţa e scundă, ridici piciorul ― pragul e nalt, ai impresia că escaladezi o fereastră ― şi intri deodată, lăsînd în urmă toate amintirile urbane, în cea mai dulce lumină din cîte ţi-a fost dat să întîlneşti. Crezi că-i un fum albăstrui ca cel de cetini în dreptul pădurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită într-atîta, încît îţi pare fum. O potecă lungă, acoperită cu iarbă, romaniţe şi rochiţa-rîndunelii, printre păpuşoi, se apleacă la vale şi se duce, se duce cu mişcări de izvor pînă departe. Şi iat-o revărsată-n aer, miere şi-n dealurile albastre, uşoare, fluide ca un cer de toamnă coborît pe pămînt ca fumul de tămîie din cădelniţă. Îţi vine să înclini capul pe umăr surîzînd. Unde eşti? Parcă s-au născut aici, din aer şi melancoliile luminii, versurile:
"Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai..."
Numai contururi blînde, ca versul Mioriţei. Nici-o asperitate, nici-o duritate.
Toate liniile au curba obrajilor de copii şi a dezmierdărilor pe frunte. Acolo-i păpuşoi; acolo-s vii; acolo în verdeaţă e o casă, e un fum; acolo latră cînii; acolo sună o talangă; acolo cîntă un cucoş; acolo cade alb un zbor de hulubi; acolo-i un cuc; acolo-i o mierlă... Şi peste toate, lumina ca tăcerea unui surîs şi ca somnolenţa unor mari ochi albaştri.
Ce semn se desprinde de pe hotarul luminii? Cine te priveşte peste marginele lumii, ridicat deasupra ei?
Orizonturile s-au deschis ca nişte mari vitralii. Zările sînt mai adînci, lumina mai afundă şi limpede ca tăcerea unei mulţimi îngenuncheate.
Ceahlăul!
În clipele de mare cumpănă şi îndoială, aşa se arăta prezenţa lui Dumnezeu,
pustnicilor deznădăjduiţi, cu credinţa zdruncinată.
Ceahlăul! Flacără albastră desprinsă din albastrul zărilor. Cunună de fum peste cenuşa norilor. Pisc în soare deasupra trecutului. Şi ai descoperit semnul poruncii.
Îi vei da ascultare. Niciodată nu vei părăsi oraşul mort. Ceahlăul ţi-a dat, albastră, acolada azurului.
O simplă uşiţă de lemn despărţea Copoul de golful albastru al plutirii spre Ceahlău. Tot atît de bruscă fusese, pentru Dănuţ, tranziţia de la viaţa ieşană ― cea pe care o cunoscuse în timpul zilei ― la atmosfera odăii în care trăia redactorul Vieţii contimporane.
Numai strigătul trufiei lirice a lui Jean-Cristophe în clipa cînd cunoaşte întîia iluminare a prieteniei ― "J'ai un ami!18 J'ai un ami!" ― ar putea traduce cadenţa inimii lui Dănuţ, după ce făcuse, împreună cu Mircea, întîia vizită acestui om.
Iată răsfrîngerea imediată în scrisoarea pe care Dănuţ, chiar în acea noapte, i-o scria Monicăi:
"Dragă Monica,
Fac mea culpa, fiindcă sînt cinci dimineaţa şi nu dorm, şi fiindcă nu ţi-am ascultat mai demult îndemnul de-a cunoaşte pe fostul tău profesor de la Facultatea de litere. Ce vrei? Noţiunea de profesor universitar ― şi încă de literatură ― mă
crispează ca valeriana pe pisici.
Ştiu! Mi-ai spus de atîtea ori ― şi m-ai convins ― că acest profesor nu invită
literatura pe patul lui Procust; că n-are cîntar farmaceutic pentru vis, nici basculă
decimală pentru viaţă; că vorbele lui nu merg în pas de defilare, ci, dimpotrivă, au elocinţa încîlcită şi abruptă a pasului împleticit pe clinuri de munte neumblat ―
totuşi...
Ce-i bun pentru alţii nu-i bun pentru tine. Mic sînt desigur, faţă de un Eminescu, faţă de un Caragiale, dar eu sînt eu, altul decît Eminescu, altul decît Caragiale, şi călăuza unică pentru cunoaşterea lor, eu, intactul, cunoscut numai de tine, nu puteam s-o accept.
Această neacceptare era poate şi închipuirea tinerească a oricărui începător că nu poate fi înţeles de alt om ― oricît de inteligent şi comprehensiv ― mai în vîrstă decît el, dar şi pudoarea ― trufie a pudoarei ― de planetă nouă, pe care nici o lunetă astronomică n-a întîlnit-o.
