Entuziasmul care-i solidarizase era o idee, denumită ideea poporanistă.
Programul revistei "literare şi sociale", nu de "literatură socială", cum de la început fusese botezată de adversari, era simplu ca un precept al celebrului deschizător de uşi deschise: La Palisse17. Redactorul cerea scriitorilor, artiştilor în genere, să aibă
faţă de fenomenul ţărănesc o atitudine artistică, adică imparţială. Să nu facă
compot de ţărani cum făcea Alecsandri, dar nici să nu dispreţuiască pur şi simplu starea primară a acestei clase inculte, brutale, instinctive, făcînd-o insuportabilă
nasului estetizant. S-o facă să trăiască aşa cum e, în adevărul social care-a creat-o.
Departe de-a cere scriitorilor literatură ţărănească, le semnala dificultatea unei literaturi avînd ca subiect ţăranul şi viaţa lui, din pricina perspectivei de cugetare obiectivă, pe care mai ales acest subiect o cerea creatorului.
Fusese înţeles atît de bine, încît ani de-a rîndul poşta redacţională îi adusese vrafuri de poezii şi proză care slăveau fad şi nătîng pe "ţăranul împilat", "glia umedă de roua sîngelui", şi pe "martirul ogoarelor". Natural, coşul redacţional respectase traiectoria: tout à l'égout. Dar şi mai ciudat, reputaţia acestei reviste cu atitudine atît de eclectic artistică în faţa clasei ţărăneşti, creştea fals, formidabil de fals, în entuziasmul tuturora. Această revistă cu precepte pur artistice era socotită
ca un organ literar de slăvire a ţărănimii, ceea ce determinase o serioasă curiozitate şi poate şi caritate socială pentru ţărani, fapt care îndestula, într-o măsură, programul social al revistei, dar nu şi pe cel literar. Venise războiul. Urmase exproprierea. Revista, cu acelaşi titlu, care acum părea o impertinenţă, reapăruse.
― De ce mai trăieşti? Ce mai vrei? i se spunea. Vremurile împilării ţăranilor au trecut. Lasă amintirea cruciadei duse pentru ţărani. Ai liberat Sfîntul Mormînt; du-te acasă. Adică: dispari.
S-ar fi zis că nimeni nu observa ― în genere subtitlurile sînt rareori citite ― că
pe coperta revistei figura menţiunea: "Literară şi socială", şi că, în cuprinsul său se discutau alte probleme sociale, tot atît de grave, şi tot atît de miop privite pînă
atunci, ca şi problema ţărănească de odinioară; şi că, pe deasupra, revista ―
literară exact în proporţia în care era socială ― tipărea literatura cea mai publicabilă a epocii de după război. Se întîmpla cu Viaţa contimporană acelaşi fenomen al poreclei sau reputaţiei, care ucid sau ascund realitatea.
17 * Referire la versul anonim, creat în cinstea căpitanului francez La Palisse (1470-1525): "Cu un sfert de oră înaintea morţii sale încă era în viaţă", în sensul de
"încă se lupta", şi care, cu vremea, a ajuns la sensul strict, naiv. De aici şi expresia:
"Un adevăr à la Palisse".
Aşadar, redactorul Vieţii contimporane era socotit îndeobşte, în domeniul literar, ca un echivalent al acelui ireductibil român care afurisea Parisul, pretinzînd că acolo a murit de foame fiindcă nici un restaurant n-a vrut să-i servească
mămăligă, sarmale cu varză şi ciorbă de potroace.
Între timp, îndărătul celor două ferestre luminate, în vibraţia amiezii spectrale, volumele lui Marcel Proust aveau în ţara românească întîiul lector demn de epopeea insomniei lor, în straniile perspective ale timpului, discompus.
*
La poalele piramidelor, un copil egipţian, răsărit din nisip ca un fragment de umbră al piramidei, îţi oferă un scarabeu. Acuma l-a găsit, scotocind nisipul. E
cald. Ţi-l vinde pentru preţul derizoriu de doi piaştri. Departe de-a te tocmi, îi mai dai doi piaştri, ca să n-ai impresia că-l furi pe bietul copil. Ai generozitatea omului care-a făcut o strălucită afacere.
Abia la Cairo, într-o cafenea, afli că scarabeul e made în Germany, şi că zeci de negustori ambulanţi îl vînd în cafenele ― cum la noi se vînd alunele americane ―
cu un piastru duzina; acesta fiind preţul iniţial.
La New-Castle, în Anglia, cumperi o brichetă originală, a cărei flacără în loc să
fie stinsă de vînt, e înteţită. "Ai dracului oameni englejii!" îţi spui admirativ, făcînd din brichetă o alegorie a vitalităţii engleze, pe care vrăjmăşiile continentale o sporesc. Dar pe vaporul care te aduce în ţară, într-o zi de plictiseală, pe cînd îţi răsuceşti admirativ bricheta, observi că şi invenţia britanică e made în Germany.
De la Madrid vrei să te-ntorci în ţară cu puţin spirit specific, consemnat în artă.
Cumperi nişte castaniete al căror tril de toacă l-ai auzit, sedus, sunînd în mînile nervoase ale dansatoarei spaniole, întovărăşindu-i onctuosu-i şold.
Cumperi şi o lamă de Toledo. E glorioasă ca un vers de epopee; e iute ca o limbă de şarpe; şi-i înflorită, ca şi cum pe luciul ei metalic o lună plină ar fi imprimat umbra unei frunze migălos zimţată.
Şi castanietele, şi lama de Toledo sînt made în Germany. Devii atît de bănuitor, încît te-ntrebi dacă blana ursului polar, călătorind la Pol pe un sloi de gheaţă, nu e şi ea made în Germany.
În produsele sufleteşti şi intelectuale cele mai diverse vanitatea are înfiorătoarea universalitate a produselor made în Germany. Orice revistă literară
sau socială e un grup de individualităţi legate printr-un entuziasm comun ―
principiu de temporară înrudire ― printr-o atitudine similară în faţa vieţii, în esenţă, se înţelege ― dar şi un grup de vanităţi, şi poate mai ales. Iscălitura de pe copertă semnalează pe producătorul articolului, al prozei sau al versului din cuprinsul revistei. Desigur că e legitim şi onorabil să fii proprietarul unei case ridicate prin munca ta; dar e foarte agreabil să stai pe pragul sau în poarta casei
tale, ca vecinii să te vadă pe soclu, ca trecătorii să te ştie. Poate că mai mult decît existenţa casei de tine clădită, privirea vecinilor şi a trecătorilor ― admirativă sau invidioasă ― ţi-e răsplata efortului. Acea privire îţi îngraşă sufletul şi-ţi dilată
nările. Ea îţi dă acolada.
Se întîmplă, natural, ca multe articole să nu fie iscălite. Modestie? Nu! Laşitate sau prudenţă. Nu-ţi vine să iscăleşti articolul injurios, a cărui glorie se revarsă
asupra-ţi cu vînt de palme şi praf de injurii. E atît de previzibil şi normal acest anonimat în care răutatea sau curajul sînt deghizate subt mască şi pelerină, încît legea presei a prevăzut printr-un articol, că redactorul revistei sau gazetei e răspunzător de calomnia sau injuria cuprinsă în articolele anonime. Sînt şi articole, mereu iscălite de un nume care e un pseudonim sau pur şi simplu cu două sau trei steluţe. Dar cînd, într-un oraş, un singur om va umbla pe străzi mascat sau costumat, însă totdeauna cu aceeaşi mască şi acelaşi costum, va fi cunoscut de către public mai bine decît toţi cetăţenii descoperiţi, Aşa că aceste pseudonime, departe de-a exprima modestia sau dorinţa de anonimat, exprimă ori jena pentru numele adevărat ― te lepezi de el, rebotezîndu-te ― ori dorinţa de-a se singulariza în plină piaţă publică.
Revista Viaţa contimporană avea mulţi proprietari stînd pe pragul casei lor, expunîndu-se privirii celorlalţi. Cu alte cuvinte, avea mulţi colaboratori. Sumarul ei, afişat pe copertă ― pentru lesnicioasa edificare a lectorului ― producea multe nume de intelectuali emeriţi şi artişti reputaţi. Rareori însă zăreai numele redactorului, de fapt directorului ei. Şi totuşi, el era colaboratorul cel mai statornic şi cel mai proteic. O jumătate de revistă era scrisă de el, dar sumarul era iscălit de alţii. Iar articolele de critică literară, pe care trebuia să le semneze ― ca să dea sumarului prestigiul numelui său ― cădeau în coada sumarului, acolo unde listele de mîncare anunţă apele minerale, şi termometrele, zero grade. Rol de scafandru, după cum se vede, nu importanţă de far. Din această pricină, i se reproşa lipsa de productivitate. Căci nimeni nu-şi dădea seamă că o revistă nu trăieşte prin salonul de recepţie ― adică prin beletristică şi articole ― ci prin obscurul complex al gospodăriei redacţionale: polemici, însemnări, recenzii şi tot felul de rubrici permanente, strecurate printre producţiile de gală, dar sporadice. Aceste rubrici, aceste note dau unei reviste o anumită atmosferă, o anumită viaţă. Toate aceste rubrici permanente sînt atribuite totalităţii colaboratorilor ― care acceptă cu un surîs modest denunţarea paternităţii lor colective ― nu obscurului redactor, care e un şef de orhestră, nevăzut, şi pe deasupra pe rînd şi oricînd înlocuitorul anonim al fiecărui solist absent. Astfel, treptat, redactorul Vieţii contimporane făcuse gloria altora: a tuturor colaboratorilor. Miniştri, dascăli universitari, academiciani, oratori publici, mari avocaţi, produceau în viaţa socială, ca un paşaport diplomatic, titlul de colaboratori ai Vieţii contimporane. Vorbeau desigur cu oarecare deferenţă
despre redactorul acestei reviste, dar cu deferenţa miloasă şi compătimitoare a
copilului de ţară, care odată ajuns, vorbeşte despre viaţa de martiră a bietei maică-sa, pe care însă n-o mai frecventează, recunoscîndu-i jertfa mai mult decît valoarea, pentru a converti această jertfă într-un atribut moral al provenienţei sale de jos.
