Nu! Era în transele unor vorbe de dragoste. Un cutremur o răscolea toată, buzele emiteau un şuierat de şarpe, gemut şi tremolat şi, în sfîrşit, izbucnea:
― Aaaah, cum mă arde, micule!...
"Micul" era convins că "femeie ca Iulişca, mai rar". În realitate, Iulişca prefera femeile. Dar numai bărbaţii plăteau.
La această masă, Măicuţa şi cu Thais şi-l disputau pe Maciste; Măicuţa, la rîndul ei, era rîvnită de Iulişca, pentru care Maciste simţea o virilă vocaţiune.
Protagoniştii acestui complex poligon erotic, deveneau inaccesibili celorlalţi.
Titularul Lizicăi era Puiu. Aşa că numai Dicke-Bertha era francamente disponibilă.
De altfel, dimensiunile şi sufletul ei o făceau ospitalieră pentru toţi deodată. În jurul gîtului, ca două spade încrucişate paşnic pe o panoplie, două braţe, unul de postav albastru, celălalt de postav cenuşiu, o încolăceau. O mînă, răsărită din postavul albastru, o ciupea de ureche; cealaltă mînă, aparţinînd postavului cenuşiu, o netezea pe guşă. La spatele ei, un avocat se instalase pe scaun, ronţăindu-i ceafa, sîrguitor. Pe subt masă, diverse perechi de picioare tricotau în jurul gambelor ei, escaladîndu-le, compri-mîndu-le, parcurgîndu-le. Între timp, Dicke-Bertha bea vin, mînca bişcoturi, rîdea şi istorisea. Era ca un munte elveţian, parcurs pe o coastă de funiculare; pe alta, păscut de vaci Suchard; pe alta, exploatat de cherestele; pe alta, contemplat de un pastor calvinist, fără să mai socotim turiştii care-l suie cu alpenştocuri, şi cei care, desfăşuraţi pe iarbă, consumă savuroase alimente ― în timp ce el, muntele, se ocupă cu norii, cu cerul şi cu soarele. Norii, cerul şi soarele Dickei-Bertha erau alimentele. Trăia mîncînd. De cîţiva ani, dragostea căzuse pe planul al doilea. Nici un bărbat nu mai putea deştepta în ochii ei duioşiile antropofage, pe care o simplă costiţă de purcel ― bine friptă ― i le răscolea. O
mînca pînă la os şi o sugea cum sug copiii un caramel, şi viţelul, ugerul matern. În materie alimentară avea procedeele ei. Orice om mănîncă alimentele cu pîne, pînea
devenind un acompaniament pentru fiecare solist alimentar. Dicke-Bertha consuma natural, cu pîne, dar şi cu unt. Bucăţica de pîne aferentă înghiţiturei respective era o tartină cu unt atît de îmbelşugată, încît un om normal, după o astfel de tartină, ar fi renunţat la restul mesei. Acest procedeu îl învăţase de la un rus, nerespectînd decît această latură a procedeului, pe cealaltă, alcoolul simetric înghiţit, limitînd-o la litrul de vin care ajută digestia. Ceea ce pentru o profesionistă a dragostii e amantul de inimă, pentru Dicke-Bertha erau dulciurile. Contactul dintre buzele ei şi un cataif cu frişcă sau o cremă de ciocolată sau o piurea de castane era sărutarea buzelor Salomeei pe buza de zmeură îngheţată a lui Ionathan.
Luminile din vale tremurau subţire ca un preludiu de harfe. Pe dealul Galatei, un foc se aprinse, roş. Pornea o corabie cu lumină la catarg? O stea căzu sprinten, ca un pavilion lăsat; în urmă-i un cer de stele, cutremurat, sclipi lung, atunci parcă
desfăşurat.
Sosea cotnarul în sticle negre, dar comesenii aclamau altă sosire.
― Huduba! Huduba! Bravo, cioară!
Huduba nu apăruse ca un violonist pe scenă, cu tăcerea subţioară, ci ca un bondar. Un deget scărpina o strună, sau un văzduh de vară. Zbîrnîia struna, răsuna vara. Stîrnite ca de-o mîncărime, glasurile întîmpinară pe lăutar, cu un: "Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
În ritmul săltăreţ ca o cadenţă de pinteni şi de drîmbe, paharele uşor pişcate cu vîrful cuţitelor picurară piuit de curci. Huduba se apropia cu scripca într-o mînă, aducînd pe-o faţă de gorilă tuberculoasă un zîmbet ca o reclamă luminoasă pentru o pastă dentifrice.
"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
Un mare miez de nucă bătrînă, răsucită în cute întortocheate, gălbui şi negre; cu musteţile spălăcit albe, lăsate pe oală; cu urechi clăpăuge, înaripînd o gambetă
strîmb aşezată pe creştet, gata să cadă; doi ochi îngrozitori de negri, dar care erau albi fiindcă ţiganul îi da peste cap, privindu-şi parcă podul gîndurilor; o redingotă
ca un fel de rasol de redingotă; nişte pantaloni tubular blegi, în care presimţeai ciolanele firave ca fumul de mangal. Totuşi, ţiganul înainta pe valuri elastice, scărpinînd strunele scripcei.
"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
Era o aiurire generală, ca un nor de ţînţari pe-o baltă, din care trebuia să se desprindă un cîntec, dar unul singur, nu oricare. Struna lui Huduba îl căuta, ochii lui Huduba îl invocau. În clipa opririi ― cîţiva paşi mai erau pînă la masă ―
cîntecul trebuia să răsune.
În urma lui Huduba venea masiv ţimbalagiul, baragladină spătoasă. Burtos ca un bucătar, cu fălci proeminente ca nişte şolduri ale obrazului, cu musteaţă neagră
ca un început de codru şi sprincene ca un început de corb, purta legat de gît şi sprijinit în bolta burţii, grătarul de strune al ţimbalului. Ciocanele ridicate aşteptau
porunca arcuşului.
"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
Dănuţ, cu ochii întredeschişi, asculta struna ţiganului, dar cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Era copil mic. Trăia bunicul lui. Doamna şi domnul Deleanu erau tineri, bruni, subţirei în haine demodate. În pridvorul de la Medeleni.
Masă mare, prezidată de conu Costache Dumşa. Musafiri, Herr Direktor. Copiii mîncau înainte, dar trăgeau cu ochiul pe la ferestre şi cu urechea pe la uşele deschise. Luminele aprinse ― trandafiri palizi în globuri roze ― luminau mari buchete de flori răspîndite printre cristale, argintărie, pe olandele proaspăt albe.
Cînii, pe scări, cu luciri stranii în ochi. Copiii, în cămeşă de noapte, la ferestre, îndărătul perdelelor. Afară, miros de pui fript şi de petunii tămîioase.
Şi deodată, din noapte, prin lătratul cînilor stîrniţi, Huduba, lăutarul satului, venea pe poartă, lăsînd în drum alaiul ţărănesc, scărpinînd o strună subt cerul stelelor de vară. Venea cu greierii şi cu cosaşii, negru şi pocit în hainele orăşeneşti, sunînd o strună, călărind vibraţia unei strune, în trapul şi galopul unei strune, ca acele vrăjitoare încălecate pe coada unei mături. Venea pe-o strună cel care fără
strună era batjocura copiilor şi gazda bătăilor. Se oprea în faţa scărilor, ploconindu-se în faţa "măriilor-lor", dar tot bîzîind din strună. Nu-l îndemna nimeni, nu-i poruncea nimeni. El doar ştia ce vor boierii: să rîdă de un ţigan, ş-apoi să plîngă pe coarda dulce a unei scripci:
"Crîşmăriţa m-o chemat,
Jap, jap, jap!
Să-mi deie zahăr chisat,
Jap, jap, jap!"
Cu capul holbat, buzat, şi ochii peste cap, Huduba, după ce se bucura într-un rînjet alb că l-a chemat crîşmăriţa, plescăia din buză în aşa fel "jap, jap, jap", încît simţeai trei palme pe obrajii lui, din senin trîntite, ca şi cum arhanghelul ţiganilor l-ar fi trăsnit de sus; pe cînd degetul cel gros al mînii drepte, suna pe strune de trei ori, hain şi îndrăcit, ca o asmuţire de cîni, urmată de un zbîrnîit de rîsete batjocoritoare. Glasul lui Huduba devenea tot mai chinuit şi mai surd, de-a lungul strofelor care-l arătau ars de dorul crîşmăriţei ― care-l chema în batjocură ― şi de năvala palmelor ― jap, jap, jap! ― refren pocnitor al obrajilor.
Dar nici el nu se lăsa:
"Hai cu mine-n Bucureşti,
Jap, jap, jap!
Să-ţi fac salbă de ciuperci
