― Dan! Îmi pare rău! Vii şi tu o dată la mine-acasă! Un pahar n-ai să refuzi!
― Puiule, nu mă ştii!
― Bine, omule, un pahar... Şampanie, Cotnar... Panaioti!
― Ordin!
― O sticlă de Cotnar de-al meu.
― Zboară, băiete! tună patronul.
Doi chelneri se precipitară.
― Puiule, ţţ!
― Nu te las nici mort! Cinci minute pe ceasornic. Hai, bre omule! Ce Dumnezeu! Am dincolo o colecţie de gogomani! Hai, zău! N-ai să regreţi! Să-mi auzi lăutarii, să-mi vezi menajeria. Stăm pe terasă. Nu-i picior de jidan. Noaptea, o splendoare! arătă Puiu cu gest larg spre uşă.
Dănuţ îl urmă.
Pe terasa de lemn, suspendată deasupra nopţii, între stele şi lumini terestre, două becuri electrice luminau o frescă destrăbălată. Guri căscate de cîntece, cu gest de paiaţă automată; păr incendiar zburlit; frunţi îmbrobonate, deasupra ochilor iluminaţi de vin; etola unui braţ bărbătesc pe gîtul făinos al unei femei decoltate, cu buzele proaspăt drese pentru noul sosit; marş pedestru de sticle albe şi negre printre sifoanele cu cască de jandarm; putrefacţii vinete de rocquefort, tirul găurit al şvaiţerului, fructe, farfurii cu anatomia fripturilor de pui...
― Ura! Ura! vociferară tinerii avocaţi, recunoscîndu-şi confratele întrezărit pe la Tribunal.
― Tăcere, broaştelor! Vă prezint, graţioase dame şi tinere fecioare, pe vărul meu, Dan Deleanu, care e căsătorit cu servieta sa.
Semnalată, servieta lui Dănuţ deveni vizibilă ca un balcon electoral.
Alături de Puiu, Dănuţ părea îngrozitor de minor. Faţa i se acoperise de surîsul timid şi parcă trist, care-l făcea să pară distrat şi absent printre oameni, chiar cînd îi privea în faţă.
Era considerat cu deferenţă, numele Deleanu ― prin tată şi nepot ― fiind o casă de încredere, cum ar fi "Mumm"-ul în şampanie.
Dănuţ se aşeză lîngă Puiu, cu faţa spre dealuri. Alături de el era Lizica, din categoria denumită de Puiu fecioară, adică, în limbaj bancar, nouă emisiune. Foasta elevă a şcoalei profesionale de fete, în loc să-şi prepare corigenţa, preferase să-şi aleagă o carieră fără de corigenţe. Era îmbrăcată ca pentru bal. Ciorapi de matasă, pantofi de matasă, rochie de matasă şi dessou-uri de matasă, asigura Puiu. Dar Lizica, în această baie de matasă, intrase cu trupul ei plinuţ de ţărăncuţă. Era bună
la inimă, ca un piersic ţărănesc. Cine vroia, culegea. Orice vorbă avea pentru faţa ei rotundă, cu nări cărnoase, răsfrînte în sus, proprietăţi gîdilitoare, ilariante. Tot timpul spunea: "Dă-mi pace!", deşi, deocamdată, nimeni nu-i făcea nimic. Dar toate vorbele îi dădeau cutremure de rîs, îmbătînd-o mai mult decît vinul din faţă.
― Dă-mi pace, Puiule!
O privise.
― Cesar, de ce nu-mi dai pace?
Îi făcuse cu ochiul.
Facultatea aceasta gazoasă şi eruptivă, de rîs, suna delectabil în urechea tuturora, dar isteric în urechea lui Dănuţ, cu-atît mai mult cu cît observase că unele căutături îndreptate spre ea, proclamau violul.
În faţa lui Dănuţ, lată şi turtită ca o floarea-soarelui, era "madmazel Lina", cu
un surîs centimetrat de dinţii laţi, pe o faţă albă ca smîntîna. I se mai spunea şi Dicke-Bertha, aluzie la sînii ei atît de vast bombaţi, încît ar fi încăput în ţeava giganticului tun, pentru două lovituri. Istorisea fără mofturi, "povestea vieţii ei".
Fusese la "Maternitatea" nu doică, aşa cum o arătau sînii, ci moaşă, aşa cum o arăta vocabularul. O violase un mamoş, cu care trăise un an. "Fii, ce om!" ofta ea. Tot el
"o avortase". "Pii, ce mînă!" suspina ea. Apoi devenise "artistă". Era şi acum, arta fiind un generos refugiu pentru cei care au suferit.
În capul mesei şedea Măicuţa. Nu venea de la Agapia, nici de la Văratic, nici de la Agafton. Dar avea o cuvioasă slăbiciune pentru negru. Haină neagră, bărbaţi bruni, viaţă de noapte. Era albă în preajma rozului, cu gene negre ca musteaţa bărbaţilor de pică. Juristul de lîngă ea, răspundea nostalgiei ei de abanos: negru dur. Poreclit Maciste, avea glas profund, statură de contrabas sculat în orhestră, şi efectiv cîntase din contrabas în orhestra Liceului Internat pe cînd era singurul elev al liceului, care trebuia să se radă zilnic. Păreau prunci, pe lîngă el, toţi adolescenţii baroului. Maciste avea nasul înrudit cu trompa, ochi minusculi şi o expresie care aducea cu bonomia masivă a elefantului. Era nelipsit de la toate chefurile. Nu numai Măicuţa rîvnea la el, ci şi silueta androgină, surghiunită de gelozie, în celălalt capăt al mesei, faţă în faţă cu rivala ei şi cu toreadorul lor. Aceasta din urmă, cap frumos de adolescent prea încercănat, îşi rezema paloarea frunţii în palmă, arătînd purpura cu ascuţit contur ― lac "Oja" ― a unghiilor, manichiurate special pentru efectul satanic. Se numea, nici mai mult, nici mai puţin, Thais. De ce Thais, şi nu Salammbô sau Salomeea? Acest nume, enigmatic pentru majoritatea clientelei, izbutise să-i creeze un prestigiu literar, nuanţat în următoarea expresie:
― Thais are un ce mistic.
Cine ştie ce reminiscenţe obscure ale ochilor aruncaţi în treacăt prin vitrina librăriilor ieşene răsfrîngeau asupra acestei Thais graţia de fum de smirnă şi de caisă a numelui celeilalte: ispita lui Pafnute.
Thais era în fruntea unei mese vesele: vin şi sifoane. Dar ochii ei nocturn desfăşuraţi, aveau privirea ultimului act de tragedie. Părea că priveşte de pe terasa unui palat contimporan cu Neron, cel puţin incendiul Romei. O dublă influenţă îşi disputa întîietatea în atitudinele ei. Văzuse în timpul războiului la Iaşi, pe Mărioara Ventura în Dama cu camelii şi Omul de altădată de Porto-Riche. Şi căuta să imite plutirile ei ascuţite de acvilă semită deasupra gloriei latine. A doua influenţă era mai recentă, şi germanică. Se numea Conrad Weidt: luciferul ecranului, asul macabrului germanic. Şi acesta era unghiular satanic. Thais, pe lîngă Mărioara Ventura şi Conrad Weidt, priza cocaină. După fiecare aspiraţie ― cu nări dilatate
― a prafului sidefiu adunat cu buricul degetelor, faţa ei devenea mai crispată ―
Conrad Weidt îl juca pe Pagannini; Mărioara Ventura, rolul Phedrei. Falca ei inferioară, înţepenită în paralizia cocainei, căpăta treptat o mişcare de rumegare, un uşor rînjet. Această proiectare ritmică a fălcii, îmbinată cu paloarea, ochii negri şi
influenţele teatrale, îi dădeau ceva mortuar; presimţeai capul de mort, hîrca, dar o hîrcă rămasă cabotină şi în neant.
În sfîrşit, al patrulea exemplar feminin al petrecerii se numea Iulişca, unguroaică adusă în regat de trupele de ocupaţie. La chefuri, Iulişca avea semnificaţia ardeiului roş, cel pe care-l găseşti înfipt în solniţa tuturor meselor de crîşmă.
Ea nu putea spune cuiva: "Te iubesc"; sau "Îmi placi"; sau: "Eşti băiat drăguţ".
Aceste expresii ale profesiei, ea nu le rostea, ci le dansa, le zbura, le gemea, le sculpta, le vulcaniza.
De pildă, Iulişca vroia să arate unui bărbat că doreşte să-l aibă client. Atunci, ea se oprea în faţa lui, trăsnită, pietrificată, indiferent dacă victima era la masă cu mai multă lume, sau dacă, alături, o altă femeie îl deservea.
Se oprea, închidea ochii, răsturna capul pe spate ― cu atitudinea celui care respiră eter ― întredeschidea buzele, strîngea pumnii, ondula şoldurile, cabra sînii.
Nu ştiai ce va face: va strănuta? va exploda? va ţîşni în sus? va cădea pe spate?...
