O pornise iute în avocatură, ca şi domnul Deleanu odinioară. Îşi închiriase un mic apartament în centrul oraşului, şi-l mobilase cu tot dichisul profesional, instalînd şi telefon, şi, pe deasupra, avea şi un fecior care se intitula: secretarul lui domnu' avocat, în lipsa lui Puiu de acasă. Fostul pungaş de buzunare, achitat de Puiu şi transformat de el în fecior teatral: favorite, jiletcă în dungi cu nasturi de alamă, mănuşi albe ― se numise în epoca buzunarelor, Nicu, zis şi Spirt. Puiu îl
botezase Nick, mai scurt şi mai britanic. Nick primea clienţii şi-i purta cu vorba, pînă ce sosea "maestrul". Maestrul lui Nick era un tînăr atlet sportiv ― umeri laţi, talia sprintenă ― cu faţa roză de piccolo, nas puţin cîrn, dantură ca a copilului
"Cadum", frunte care sfidează cerul şi păr dat pe spate. Din pricina acestei figuri ―
nu-l credea nimeni că se rade ― Puiu purta ochelari americani, cu ramă de os şi cîrlige pe după urechi, în timpul zilei, la Tribunal.
― Asta mă pozează, băieţi. Cine n-are musteţi trebuie să poarte ochelari. Cine n-are nici musteţi, nici ochelari, să se lase de avocatură.
În timpul nopţii, însă, purta monoclu. Se ţinea la curent cu modele, avînd o garderobă mereu împrospătată. Nick era îmbrăcat întotdeauna cu o modă în urma stăpînului său.
Chipul lui Puiu, ireductibil copilăros ― proclamase odată, ca reţetă pentru oratorii cu figură infantilă, cicatricea care deformează hidos ― găsise formula unei impertinenţe nemaiîntîlnite pe uliţele Iaşului. Odată, pe sala Palatului de Justiţie, Puiu, din întîmplare, n-avea masca ochelarilor americani. Un domn de lîngă el, întîlnindu-i faţa şi crezînd că face dinadins, protestase:
― Tinere, nu-i frumos din partea dumitale! Sînt om bătrîn.
― Şi eu sînt tînăr, domnul meu. Aşa sînt eu!
Involuntar, Dănuţ se îndreptase spre "Pavilion". Ca oamenii care socotesc la bătrîneţă că în oraşul lor se petrece şi acum numai în localurile cunoscute tinereţii lor, Dănuţ pornise spre unul dintre cele două localuri de noapte, întîmplător ştiute.
Unul era "Tanasachi": şantanul tîrgului. Celălalt, "Pavilionul", portul Iaşului la marea de umbre a văilor cu dealuri, dominînd întinderea vînătă şi albastră, stropită
cu lumini tremurătoare.
Acest loc de petrecere e o crîşmă amplificată c-un fel de lanţuri de chilii: separeurile. E situată pe strada Păcurari, alături de lugubra clădire a Peni-tenciarului. Bucureştenii ar fi numit-o "La Veneţia", din pricina priveliştei lacustre; ieşenii, însă, o botezaseră "Pavilion", termenii poetizanţi răsărind mai rar pe buza cetăţeanului ieşan, decît pe-a celui bucureştean, atît de inventiv în poetizarea verbală a străzilor şi a localurilor de noapte.
Patronul, grecotei cu palori untdelemnii şi cîrlionţi de culoare grasă a măslinelor marinate, servea personal numai pe clienţii de marcă, de pildă doctorul primar al municipiului sau pe domnii deputaţi; altminteri, domnea cu ochi de vameş şi mîni de moaşă îndărătul tejghelei cu stropitoare pentru pahare, îmbrăcat corect, dar fără guler, adică decorat cu motivele naţionale ale gulerului cămeşii de noapte cu canafuri roşii, şi creionul cu vîrf bont după ureche. Dănuţ intră. Era ca un bal mascat de sticle. În luminile aprinse străluceau toate culorile alcoolice, de la roşul falş al vinului măsluit, pînă la verdele halucinant al pipermintului. Un client turtit, dormea cu capul pe masă, strănutînd cîte-un fragment lăutăresc.
― Domnul doreşte...
E o formulă mai imperativă şi mai glacială decît: "Ce doreşte domnul?", servită
clienţilor necunoscuţi şi suspecţi. Geanta lui Dănuţ îi dădea un iz semipoliţienesc, semifiscal. Acest hermafroditism profesional îl făcea indezirabil într-un astfel de local.
― Caut pe cineva, enunţă vag Dănuţ, privind în jur.
Patronul ridică din umeri, înnăbuşindu-l prudent pe: "N-ai decît!"
― Aveţi... treabă?
― Daa...
― Cu cine, mă rog?
― Cu domnul avocat Deleanu.
― Aa! respiră patronul. Cu domnu Puiu! Băiete, n-auzi, băiete, du-te şi spune lui domnu Puiu că-l aşteaptă un client. Zboară la bacşiş!
Şervetul cu chelnerul zburară. Reveniră, aducînd un zîmbet ca o farfurie de cartofi paille.
― Vine, vă rog. Luaţi loc.
Dănuţ zîmbi. Şi la "Pavilion", Puiu avea un vestibul profesional.
Se auziră paşi imperioşi. În cadrul unei uşi deschise, monoclul lui Puiu sclipi scenic. Părea luminat de rampă, gata să debiteze un cuplet ardeiat. Lovi zgomotos palmele una de alta. Doi chelneri se precipitară.
― Cum? Bum! Călugărul din vechiul schit la "Pavilion" a răsărit! Bum! Ce cauţi, Dan?
― Pe tine.
― M-ai găsit.
― Ascultă, Puiu, eu pledez mîne la Curtea cu juri.
― Ştiu: faimosul Hahău. Splendidă crimă!
― ...Şi a venit o telegramă de la papa. Ştii!
― Îmi închipui. Aranjăm o amînare.
― Treci tu dimineaţă pe la birou să vezi ce-i.
― S-a făcut.
― Noapte bună şi petrecere bună!
― Cum, pleci?
― Sigur.
