Subt lună, Iaşul era scufundat în somnul unei ape clare: oraş de altădată, înecat, adus de visul apei, ochiului. Îl pierzi, îl vezi, dispare, vine...
Întinereau mereu alţi lilieci cu floare albă şi violetă. Erau de flori întîmplările primăverii. Un mugur verde se deştepta alb şi înflorea mai tare de mirare. Un ou alb, ovală simplicitate, se deschidea crăpat, cu un luceafăr de puf blond: pui de primăvară al cloştei. Buratecul palpita de rîsul unei glume inocente.
Muşcase cineva o zarzără crudă, sau mirosea iarba atît de ud acidă?
Într-un oraş bătrîn, greu de melancolii, primăvara e veselia mirată a unei fetiţe, cînd scoate dintr-un pod cu vechituri jucăriile unui copil mort.
Cu cotul rezemat de fereastră, Dănuţ privea noaptea, de mult. Se ridică de la fereastră, intrînd cu totul în odaie. Era prea multă primăvară în noaptea Iaşului.
Aprinse o ţigară. Se-ndepărtă, se apropie de masa de lucru. Era o basculare nehotărîtă în paşii săi. O cumpănă, cînd depărtată, cînd apropiată de manuscrisele rînduite subt lumina lămpii şi-n penumbră.
― Tejghea!
Murmurase printre dinţi.
Schimbă direcţia paşilor. Porni spre fereastră, se întoarse spre uşă...
De cîteva nopţi intrusiunea avocaturii în gîndurile lui de noapte îl împiedeca să
lucreze. Şi îndemnul lui Mircea, în aceste clipe cînd sufletul îl dădea afară, îi revenea obsedant.
― Publică! Publică! Publică! Trebuie să apari în faţa lectorilor. Să fii lăudat pentru defectele de care numai aşa te vei dezbăra; să fii înjurat fiindcă ai un suflet care nu seamănă cu sufletul devenit obligator şi oficial în literatura curentă; să fii dispreţuit pentru că ai necuviinţa de-a fi tînăr între bătrîni; să se încingă în jurul tău harmalaia publicistică. Atunci de abia vei şti dacă poţi rezista succesului, dacă
insuccesul nu te acreşte în loc să te înalţe spre tine...
De cîte ori îl vedea şi, mai ales, de cîte ori îl vedea mohorît, descurajat, apăsat de profesie ca de o altă haină militară, Mircea îl îndemna să intre public în
literatură.
― Nu-ţi spun să intri în literatură, cum ai intrat în avocatură, profesional. N-ai nevoie să faci vizite confraţilor, să-i saluţi pe stradă, să le recunoşti cu obedienţa ta, gradul de locotenenţi sau generali literari. Publică subt un pseudonim, dacă vrei, dar publică, lasă-ţi sufletul scris să călătorească, să capete experienţă. Caietele tale vor să trăiască, să iasă în lume, peste capriciul, orgoliul sau avariţia ta de tine. Nu le-ai scris pentru tine, oricît le-ai iubi. Tu eşti un cer care vrea să-şi deţie toate stelele. Nu se poate. Trebuie să cadă. Asta-i viaţa lor...
Şi-ncet cu-ncetul, Mircea căutase să-i sugereze posibilitatea unei altfel de soluţionări a vieţii şi nevoilor lui.
― Nu scrii ca să cîştigi, evident. Nici nu mai discutăm. După cum nici nu scrii ca să mori de foame. Nu e cazul, dar, în sfîrşit! Contingenţa literaturii cu banul e străină actului creator. Intervine ulterior, ca o consecinţă economică a producţiei, de orice fel ar fi. Măslinul nu face măslinele pentru comerţ. E copac, nu comerciant. Dar măslina desprinsă din natură, devine, fatal, valoare economică...
Tu vei publica pur şi simplu, fără premeditarea cîştigului. Legea ofertei şi a cererii, fără de tine, dincolo de tine şi în afară de tine, va da visului tău realizat un anume indice de valoare economică. Buzunarele tale vor suporta consecinţele. Presupune că vei avea succes, că volumul tău va fi cerut de tot tineretul care nu găseşte în literatura actuală, nu hrană, dar nici aperitive măcar. Tu nu vezi că proza românească e anacronică! Pagini frumoase, dar intrate în istoria literară, testimonii ale trecutului. Tineretul mănîncă pîne uscată, şi o roade fiindcă are apetit şi n-are ce mînca. Uită-te: singura carte care pătrunde viabil în discuţia literară, e cartea străinătăţii. Snobismul literar, acest ferment real al începuturilor culturale, tot de cartea străină se interesează. De ce? Fiindcă miile de lectori activi ― cei în care literatura devine viată, nu distracţie senilă ― sînt tinerii: liceele, universităţile.
Aceşti tineri asemănători între ei mai mult decît generaţiile precedente ― prin această epocă radical nouă care începe cu ei ― nu văd în literatură harta lor sufletească. Literatura actuală e o hartă a României vechi. Tu faci parte din această
generaţie recentă. Literatura ta are configuraţia sufletească a acestei generaţii. Vei pătrunde. În metafora ta, prea deasă, vor recunoaşte tumultul eruptiv al acestei vrîste ingrate a unei întregi colectivităţi tinere. Vei fi citit, cumpărat, adulat, înjurat.
De ce să-ţi fie ruşine de banul cîştigat cu adevărul tău sufletesc, cînd ai consimţit, în avocatură, să-l cîştigi cu eeea ce tu singur afirmi că e minciună? Şi cine ştie, Dan, poate că într-o zi, banul onest cîştigat cu sufletul tău, te va cruţa de ipocrizia avocaturii...
― În România?
― Sigur. În România. Asta-i eroarea grosolană a tuturora. Astăzi, cînd viaţa a devenit atît de grea, cînd banul nostru e atît de depreciat, şi cartea străină, prin aceasta, atît de scumpă ― literatura a devenit, sufleteşte, un obiect de primă
necesitate. Ceea ce era tutunul în tranşee, este literatura în viaţa de după război. E
prea amară viaţa de azi. Toţi simt nevoia să evadeze din ea, să uite ― sau să o poată înţelege, domina şi dispreţui, cu puterea, înălţimea şi ritmul unui creator.
Această resursă de energie consolatoare, sau de îmbărbătare, oamenii n-o au în ei.
O cer de la Dumnezeu, sau de la scriitor. Ei cer de la scriitor visul care adoarme ca vinul, şi energia care înviorează ca cea mai tare cafea neagră. Ei cer de la scriitor să
le dăruiască noaptea amplificată, pentru odihnă, şi să le recreeze ziua de muncă.
Cînd Eminescu a murit sărac în România, acea Românie, în totalitatea ei, era satisfăcută sau resemnată. Mai rău: abrutizată. Puţinii intelectuali revoltaţi puteau ajutora pe Eminescu, nu cumpărîndu-i cartea ― erau prea puţini ― ci prin ofranda lor generoasă. Astăzi, scriitorii epocii acestea au lectori. Dar unde-i scriitorul epocii, care moare de foame? Arată-mi-l! Există altceva în România de azi: veşnicile bocitoare. "Tragedia intelectualului" nu-i altceva decît aptitudinea plîngăreaţă a falşilor intelectuali, elefantiazisul vanităţii lor. Eu te asigur că vei cîştiga, fără ca să devii negustor ambulant de marfă literară. În clipa cînd vei publica, indignarea unui bătrîn care atîta aşteaptă: să poată profetiza dezastrul epocii în faţa apariţiei unei inedite literaturi, te va semnala dintr-o dată întregului tineret. Vei avea notorietatea unei corăbii ciumate care-a sosit în port. Curînd, o generaţie întreagă va mînca poamele necunoscute pe care i le aduci. Şi injuria va rămînea ştirbă, după ce te va fi servit, anunţîndu-te.
Războiul îl virilizase pe Mircea, dîndu-i, trupeşte şi sufleteşte, altă musculatură
pe aceeaşi delicată osatură de odinioară. Îşi pierduse aspectul de adolescent, care-l făcea să samene cu sfîntul Sebastian, primind cu genele plecate săgeţile Hardtmuth ale Olguţei ― căpătînd o înfăţişare de oştean ieşit din întîia armură, proaspăt, grav: dreaptă statură a tinereţei cu ochi negri, simţindu-şi sufletul bogat ca o coamă.
Întors din Germania, unde-şi luase doctoratul în filozofie, intrase de-a dreptul în lupta socială, înscriindu-se în partidul ţărănesc, în dispreţul părerii sfetnicilor ―
amici de-ai tatălui său ― care-l sfătuiau să devină mai întîi liberal, ca să poată
ajunge la Universitate; în România, acesta fiind drumul cel mai scurt dintre două
puncte, oricare ar fi ele.
Dănuţ, care n-avea habar de politică ― "această glandă îmi lipseşte", mărturisea el ― dar care cunoştea mai mulţi avocaţi ţărănişti, şi vedea că doctrina politică nu-i diferenţiază cîtuşi de puţin de avocaţii liberali, averescani, iorghişti sau naţionalişti, îi reproşase această diminuare a libertăţii lui.
― Ce cauţi la ţărănişti anume? Dacă vrei să intri în politică, trage la sorţ, să
aleagă hazardul!
Mircea zîmbise, deşi cunoştea inocenţa politică a prietenului său.
