După ce-şi isprăvi rezumatul, preşedintele ― magistrat călit în lupte judiciare, cu un ton care izbuti să îmbrace solemnitatea clipei, se adresă acuzatului.
― Acuzat, eşti om bătrîn, curînd vei da socoteală de faptele dumitale altui judecător, mai mare decît noi. În numele acestui judecător te îndemn să răspunzi: îţi recunoşti fiica sau nu?
Tăcerea veni ca o paloare.
Dănuţ zări capul domnului Deleanu: şi-l aplecase, greu. Nu mai era avocat; era tatăl copiilor săi.
Apoi ochii lui Dănuţ se întîlniră cu ai acuzatului. Nu putea să-i urle:
"Recunoaşte că eşti tatăl ei. Fii ultimul om drept şi cinstit. Spală-ne de ticăloşie."
Nu putea. Dar era palid, cu obrazul subţiat, căci ochii acuzatului, întorcîndu-se de la el, se pironiră în pămînt.
― Nu ştiu...
Fu achitat de minciună, ticălosul care fusese cel mai curat dintre ei, el, cel legat de stîlpul infamiei, pînă în clipa cînd, învins de oameni, intrase în rîndurile lor,
dîndu-le ce meritau: efigia minciunii lor.
*
Pe mînile omucide ale lui lady Macbeth, răsărise pata de sînge, shakespeareian.
Tot atît de durabil, după acest debut, gustul rînced al avocaturei apăruse în sufletul lui Dănuţ. Procesul se isprăvise la două noaptea; el adormise la patru; restul nopţii şi-l petrecuse cu alternanţe de coşmaruri şi insomnii. Somnul îl alunga în insomnie, insomnia îl lepăda în somn. Pe hotarul de pucioasă dintre coşmar şi obsesia trează simţea vorbele procesului ― viol, incest, violenţă, sexualitate, perversitate ― viermuind în el, ca limbricii, ca păianjenii, ca scorpiile. Era scuturat de acele friguri care vin din suflet, din bălţile acre ale scîrbei de oamenii între care te prenumeri zoologic.
A doua zi de dimineaţă anunţase pe părinţii săi că pleacă la un prieten, rugînd-o pe doamna Deleanu să-i pună deoparte scrisorile de la Paris, se suise în automobil
― maşină uşoară cu trei locuri, pe care i-o dăruise Herr Direktor după licenţă, destinînd-o alergăturii profesionale ― şi plecase.
Unde? Nu ştia. Se îndepărta de oraşul în care fusese procesul, de oamenii care auziseră, văzuseră şi vorbiseră sau vorbeau despre proces. Ajunsese tocmai la Durău. Acolo, la poalele Ceahlăului, printre călugării cu păr mărăcinos, sălbăticiţi şi imbecilizaţi, rude cu cimpanzeii, rîndaşi ai grajdurilor Domnului ― era în sfîrşit singur. Trăsese la arhondaric, dîndu-şi un nume fals. Nu vroia să mai existe nici prin numele său adevărat. Vroia să uite tot. Să aştepte uitarea ca o iarbă deasă, grasă şi înaltă, cum era cea din poiana schitului. Dorea apariţia uni suflet stupid şi bleg ca o vacă plină. O săptămînă întreagă trăise printre stînci, copaci şi ierburi, gonind mereu trupul, nelăsîndu-i decît răgazul somnului greu ca un stejar trăsnit.
Îşi primenise nările şi plămînii cu miros de brad, ascultase, în clipe de senin, bucuria apelor de munte, copilăroasă în pîrîul care duruie pe lîngă schit; ascultase, cînd se-ntunecă piscul Ceahlăului cu nori întunecaţi ca nişte ochi deschişi ai muntelui, negri deasupra Moldovei, basul bubuitului de tunet; ascultase ploile, cum vin şi fug, lungi, pe picioare de argint; ascultase brazii, ascultase toaca, ascultase clopotul ― dar glasul omenesc îl ocolise şi acolo.
Cînd se înapoiase de la Durău, tristeţa lui avea obraji rumeni.
Dar decît să te duci după fiecare proces la Durău, mai bine rămîi acolo.
Monica! Monica!
*
De-atunci, Dan Deleanu devenise avocat, renunţînd la avocatura experimentată
în întîiul proces.
Pe cît putea, adică din răsputeri, căuta să profeseze cu gura numai. Codurile adnotate îţi dau legi şi jurisprudenţe, cum magazinele cu haine pentru baluri costumate închiriază fracuri, hlamide, costume de paj, burnuzuri arabe. Codurile-n geantă, vorbele pe buze, şi atît. Se trudea să fie cît mai cenuşiu, cît mai şters, cît mai în umbră. Reverenţios cu judecătorii, cuviincios cu colegii, răbdător cu clienţii.
Prin nimic să nu atragă atenţia nimănui. Să fie în avocatură cum sînt submarinele în mare, alături de vapoare: cît mai afund, cît mai invizibil. Să şteargă, să
estompeze măcar aventura debutului. Să-l facă pe acel Dan Deleanu care încercase în faţa Curţii cu juri să respecte viaţa, să devină neverosimil faţă de acest Dan Deleanu, ireproşabil de culoarea colbului judiciar.
Sufletul? Noaptea, printre cucuvaie...
Dar sufletul, cînd e mare şi tînăr, nu acceptă uşor regimul impus de voinţă.
Buzele celui care vorbea la tribunal, curte sau judecătorie, nu erau buzele pe care avocatul Dan Deleanu şi le lăsa în cuier, cînd venea seara acasă, alături de surtuc: erau buzele lui, unicele, cele de zi, ca şi de noapte. Şi în dosare ― în acele dosare mînuite de mîna arhivarilor şi grefierilor, în acele dosare scrise cu stridenţa cernelii violete, sau cu apoasă cerneală albastră ― ochiul clar vede tot viaţa. Şi ce trist e obrazul vieţii privindu-te îndărătul gratiilor unei foi de dosar! S-o laşi acolo închisă, s-o laşi să mucezească acolo, cînd o vezi, cînd ştii că poţi sfărîma gratia?
Greu! E greu să ţii în mînă furculiţa şi să mănînci pe deasupra cînd mînia îţi strînge pumnii!
În aceste condiţii, zi cu zi el suferea mai aspru, în timp ce camarazii lui, asimilaţi de mediul profesional, îşi găsiseră echilibrul stabil.
Intra în Palatul Justiţiei aşa cum intri în spital. Pentru un singur proces, pe care nenorocul îl rînduise al şaptezecelea pe listă, îşi pierdea o după amiază întreagă, pentru ca, de cele mai multe ori, procesul să fie amînat din lipsă de timp. În decursul acestor ore nu se mişca din sala de şedinţă. Acolo cel puţin era lăsat în pace. Şedea ghemuit într-un colţ de bancă, dormitînd printre vorbe ca printre muşte într-o bucătărie locace.
Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întîia prună coaptă în livadă, o rîndunică, vîrf de lance în azur, o albină intrată printr-o spărtură de fereastră, aducînd în sala de şedinţă murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sînge din inimă pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi cînd înverzeşte codrul. Pleca.
Nu departe, căci trebuia s-aştepte rîndul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste drum, lîngă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire parvenită şi fanfaroană, atît de străină în perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvînt Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi sihastră, alături de cealaltă. Cît de ieşană era clădirea care avea forma girezelor
clădite-n lung! Nici un turn nu trîmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa Domnului ceresc.
Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, cu straniu ţipăt, pe lîngă zidurile în ruină, erau adevăraţii preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene.
― Cum de-a ieşit dintr-un om vesel ca dumneata un băiat atît de trist? îl întrebase odată pe domnul Deleanu un perspicace coleg de barou.
― Fecior vesel din om trist se vede mai des: nu? Se vede că el îi tatu-meu!
*
Ceasul Mitropoliei bătu unu.
