trăiască doi ani un nebun în societate, fără ca nimeni să observe că-i nebun? Şi o rezolvase cu exemple. Preşedintele Wilson al Americei, condusese lumea, şi totuşi medicina dovedise ulterior că era nebun. Cutare concetăţean, bine cunoscut
ieşenilor, frecventator asiduu al berăriei "Azuga", patru ani băuse halbe, şi fusese dovedit nebun. Urmară anecdote, aluzii, istorisiri, amintiri.
Şedinţa devenise o petrecere în familie, captivată de convorbitor. Aşteptai tava cu dulceţi şi cafeluţele. Parcă auzeai clănţănitul sticlelor îndesate în căldări cu gheaţă.
Acest om, al cărui suflet nu cunoştea tăcerea, straniul şi toate acele mirări care te fac să presimţi penumbrele şi lumina de lună ale nebuniei, vorbea despre nebunie pitoresc. Elementele ei le desprindea din paharul cu vin. Pentru el, nebunia era o beţie de lungă durată, care pe unii îi face febrili şi zgomotoşi, pe alţii, taciturni şi apatici.
Această nebunie, dovedită pe înţelesul tuturora, era acceptată cu filozofice înclinări de cap, ca un parastas după care urmează praznicul.
Avocatul următor, dîndu-şi seamă că publicul nu s-ar fi supărat ca melodia să
fie bisată, reluă motivul primei pledoarii, aducînd tot aportul său de amintiri personale. Astfel, defilă în faţa juraţilor familia de nebuni notabili a oraşului Iaşi. E
foarte plăcută excursia printre amintiri. Solidarizează pe cei de faţă, dîndu-le un trecut comun. Îi măguleşte pe deasupra, fiindcă între atîţia nebuni, ei singuri ― cei de faţă ― sînt normali şi încă foarte perspicaci şi inteligenţi, de vreme ce avocatul îi încredinţează că nu psihiatria ― "ştiinţa nebunilor scrisă de oameni... bizari" ―
ci ei, oamenii normali numai, pot fi arbitrii unor astfel de chestiuni. Al treilea avocat, nemaiavînd ce spune, vorbi o oră, făcînd generalităţi despre sufletul omenesc. Porni de la Hamlet: "a fi sau a nu fi"... Pledoaria sa avu caracterul muzicei de sacrificiu din antracte. Dădea răgaz auditoriului să-şi sufle nasul, să
tuşească, să-şi scarpine ceafa sau coşul de pe frunte, să caşte, să-şi dezmorţească
încheieturile ― să-şi mai caute puţin de sufleţel. Domnul Deleanu se ridică într-o tăcere deferentă. Magistraţii luară în fotoliu o nouă poziţie, căutînd să şi-o impuie definitivă; juraţii din primul rînd îşi sprijiniră coatele pe genunchi sau se rezemară
mai îndesat în fotolii; cei din rîndul al doilea se sprijiniră de spetezele fotoliilor din faţă, făcînd cu suflarea lor călduţă clisme cefei respective; procurorul, răsfrîngîndu-şi mîneca robei cu o mişcare elegantă, îşi pregăti creionul.
Înainte de-a arunca bomba ― pledoariile domnului Deleanu aduceau întotdeauna surprize care dădeau procesului o nouă întorsătură ― domnul Deleanu proclamă existenţa glasului sîngelui. Se îndoia, desigur, de existenţa acestui glas, în sinea lui, dar vorbea gîndindu-se la Olguţa, căci vorbele lui aveau o duioşie, un adevăr, o căldură, care dovedeau marea lui iubire părintească pentru Olguţa, nu existenţa glasului sîngelui. Asta pentru Dănuţ. Domnul Deleanu izbutise să impuie tuturora bătaia lui de inimă, cu fiecare vorbă în care această rară inimă de tată
bătea.
Spre deosebire de majoritatea marilor avocaţi, ale căror pledoarii aduc idei, argumente şi suverane ritmuri oratorice, domnul Deleanu aducea mari emoţii
umane. Îi înşela, fiindcă inima lui o vedea pe Olguţa, pe cînd ceilalţi vedeau paternitatea în genere ― dar emoţia vorbelor sale, veridică, răscolea sufletele, expulzînd orice impuritate. Era un elan de înălţare purificatoare. Respirau aer curat. Aşa că în clipa cînd domnul Deleanu afirmă că nici un părinte nu poate fi amantul fiicei sale, incestul nu mai există.
Dar rămînea acuzatul.
Urmînd, domnul Deleanu arătă că incestul e un fapt atît de monstruos, încît istoria omenirei, care uită chiar fapte glorioase între atîtea pe care le pomeneşte, înalţă pe incestuoşi la înălţimea faptului istoric, spînzurîndu-i ca pe Iuda în faţa posterităţii. Vorbi despre papa Borgia, amantul Lucreţiei Borgia, arătînd cu de-amănuntul fizionomia Renaşterii, cu arta ei supremă, care nu era decît convulsiunea fastuoasă a unei adînci destrăbălări. Şi argumentă persuaziv că
incestul Borgilor era fapta rezumativă a unei epoci, nu fapta unei familii. Astfel, consemnînd numai incestul istoric, nu şi pe cel normal colectivităţilor nomade şi popoarelor primitive, făcu din incest un semn culminant al destrăbălării unei epoci şi al unui popor, cum ar fi ciuma bubonică în promiscuităţile Orientului.
Cu această premisă, analiză moravurile neamului românesc, neam prea tînăr ca să fie conrupt. Patriotismul sălii era convins mai dinainte, dar şi foarte măgulit de această analiză. Trecu imediat, abrupt, folosind atitudinea publicului, la biografia acuzatului. Fiu de răzeşi moldoveni. Tinereţă studioasă. Viaţă curată. Prima căsătorie: act de om normal. Izgonirea femeii necredincioase: act de om profund moral, care nu poate accepta în căminul lui impuritatea. A doua căsătorie, de după
război: dorinţa de a-şi rechema fiica, dîndu-i şi o mamă. Şi arătă, astfel, ajungînd la momentul violului, ce insolit devenea acest act în viaţa unui om care albise curat.
Aruncă bomba. Toţi ― judecător de instrucţie, procuror, cameră de punere subt acuzare, opinie publică şi avocaţi ― plecaseră de la premisa că fata e fiica tatălui său. De ce? Fiindcă actul de stare civilă spunea aceasta. Dar actul de stare civilă
dovedeşte numai în faţa legii paternitatea. Această paternitate e formală ― "Pater semper incertus"16. .. a spus poporul cel mai lucid: romanii.
Era într-adevăr victima fata acuzatului?
Oul lui Columb, dar Columb îi dăduse stabilitate.
Ai fi zis că toată sala se născuse în acea clipă. Era un început de viaţă
zîmbitoare şi mirată. Faţa procurorului se lungise, ochii i se micşoraseră. Juraţii respirau. Deveniră zîmbitori şi guşaţi.
Pentru domnul Deleanu, a dovedi era natural ca deschiderea buzelor în preajma vorbei. Le dovedi, deci, că fata nu era copila acuzatului. Refăcu biografia primului menaj. Femeie tînără şi arzătoare; om prea copt şi prea mohorît pentru tinereţa ei.
Adulterul descoperit era un adulter, dar logica arăta clar că nu era întîiul. De altfel, 16 Tatăl întotdeauna este nesigur (lat.)
care era raţiunea expedierii copilului de îndată ce mama fusese alungată?
Iarăşi vorbi părintele, cu aceeaşi căldură, cu aceeaşi emoţie. De copilul tău, rămas fără de mamă, nu te desparţi. Devii tu mamă pentru el. Mînuţa lui numai, întinsă spre tine, e singura rădăcină care te leagă de viaţă, atunci cînd eşti dezgustat de ea.
Să te desparţi de copil, în clipa cînd ai pierdut dragostea mamei? Dar atunci ar fi trebuit să se ucidă cel care dezlega ultimul nod de bucurie al vieţii lui.
Nu! O alungase din casă fiindcă era copilul păcatului. Alungase păcatul matern, alungase şi via lui amintire.
Juraţii erau convinşi. Aprobau.
Totuşi, domnul Deleanu găsi accentul comunicativ al unui argument neprevăzut.
― ...Aţi văzut pe acest copil, domnilor, subt ochii noştri, în faţa tatălui său. Şi aţi avut dovada neîndoioasă că fiinţa care condamna la moarte pe acest bătrîn nu e fiica lui.
Reluă glasul sîngelui, arătînd că acest glas domină sufletul cu prezenţa lui uriaşă, ca un munte. Că, orice s-ar întîmpla în vale, muntele rămîne în picioare.
Oricît ar duşmăni un copil pe propriul sau tată, cu oricîtă dreptate, în clipa cînd îl va vedea la stîlpul infamiei, bătrîn şi dezarmat, va fi alături de el, împotriva străinilor, cu mila, dacă nu cu fapta, cu lacrima, dacă nu cu pumnii.
― ...De două ori glasul sîngelui n-a vorbit: în clipa cînd omul acesta a devenit amantul acestei femei şi în clipa cînd această femeie a dat ea cea dintîi cu piatra în amantul ei. Aceşti doi oameni, părinte şi fiică în faţa legii civile, în faţa legii sîngelui sînt doi străini.
Replica procurorului bătu la uşi zăvorîte, cu stăpînii plecaţi de-acasă.
