― Domnule avocat, sînteţi prea tînăr ca să cunoaşteţi "glasul sîngelui".
― Într-adevăr, mulţi părinţi iubesc în virtutea "glasului sîngelui" pe copiii prietenului casei, ripostase tare domnul Deleanu, cu degetele în răscroiala jiletcei, privind cu fruntea toată sala.
Rîsete, cu ochii la alţii.
Dănuţ urmă, arătînd procesul de latentă formaţiune al dragostii părinteşti, care nu apare ca trăsnetul. Arătă că dragostea părintească se naşte din contactul zilnic, că e o însumare, o totalizare a treptatului ataşament de copilul pe care-l vezi crescînd subt ochii tăi. Că părintele care nu şi-a văzut copilul din clipa cînd era un aluat de carne şi un tril de greier, umanizîndu-se treptat în forme graţioase, devenind copil, ocrotit de el; distrat de el cu poveşti, cu minciuni; dezmierdat şi adormit de mîna lui; vegheat cînd e bolnav, nopţi de-a rîndul, cu sfîşietoarea şi neputincioasa milă a omului mare pentru copilul dezarmat în faţa suferinţei; cînd, într-un cuvînt, nu şi-a retrăit copilăria alături de copilul lui ― acel copil, devenit om mare, e copilul său prin voia întîmplării, nu prin perspectiva amintirilor înduioşate. Faţă de acel om, care e copilul său, părintele, dacă nu e făţarnic, va avea
reacţia normală raporturilor dintre oameni necunoscuţi. Îl va evalua, faţă de criteriile, preferinţele, slăbiciunile şi antipatiile înrădăcinate în el. Îi va fi simpatic, antipatic sau indiferent, ca orişice om pe care l-ar întîlni în viaţă, exterior egoismului său. Va avea obligaţiuni faţă de el. Desigur. Dar obligaţiunile sociale nu creează stări sufleteşti conforme cu natura acelor obligaţii. Plăteşti impozite statului nu fiindcă-l iubeşti, ci fiindcă n-ai încotro: de ochii lumii, sau de teama sancţiunilor legale.
Mai departe, Dănuţ arătă că psihologiceşte acuzatul nu era tatăl fiicei sale.
Şi de la acesta nuanţă porni în analiza bărbatului bătrîn, singur la ţară cu fetiţa turburată de nubilitate. Această fetiţă, icoană castanie a tinereţii mamei ei roşcate
― deosebite prin culoarea părului, dar înzestrate cu aceeaşi neliniştitoare feminitate ― reprezenta pentru tatăl ei momentul culminant al tinereţii lui, momentul cînd îşi izgonise prima soţie, cu violenţa convulsivă a pasionaţilor sanghini. O izgonise ― dar o dorea. Dacă n-ar fi plecat în străinătate, pierzîndu-i-se urma, desigur că ar fi rechemat-o, supunînd-o aceluiaşi regim penitenciar, la care-şi supusese fiica trimisă de la Bucureşti, pentru purtări rele.
Tratamentul fetii făcea să apară în viaţa conştientă a bătrînului, o energie brusc dispărută în sufletul obscur, cu ani în urmă, după ce-şi alungase soţia. Trecutul şi prezentul se îmbinau, răscolind sufletul tulbure al adîncurilor. Fata lui era fiica lui pentru mintea lui clară. Dar fundul sexual al sufletului vedea în ea o femeie care-l făcuse să sufere, care-l putea încă şi necontenit face să sufere. Tratamentul fetii era o răzbunare, o gelozie, deghizate, nu numai pentru alţii, dar chiar şi pentru conştiinţa lui morală, în severitate părintească.
Femeia de-a doua, descoperită şi ea adulterină, fusese expulzată calm.
Indignarea raţiunii o îndepărtase din casă, nu scîrba şi revolta dragostii înşelate.
De acum înainte, acuzatul şi victima erau singuri. Ajungînd la acest punct, Dănuţ declarase:
― Domnilor judecători, mă simt dator, înainte de-a începe analiza care-mi pare decizivă, să arăt că nu urmăresc jignirea acestei nenorocite fete; nu voi pretinde şi nu pretind că fata, conştient, şi-a sedus tatăl...
Sala murmură revoltată, ca şi cum ar fi declarat contrarul.
Dănuţ vorbea de aproape două ore, într-o atmosferă ostilă şi impermeabilă
oricărui argument adus de el.
Simţi din nou îndemnul tristeţii: "Du-te de aici. Lasă-i. Du-te."
Dar în faţa lui, dintre puşti, un om bătrîn îl privea cu evlavie. Era o îngenunchere în privirea acelor ochi.
Urmă.
Cunoaşterea amănunţită a dosarului, informaţiunile culese de la acuzat şi martori, îndelunga lor meditare, şi elanul acela imaginativ, graţie căruia putea mula orice decor, îi dădură vorbele care crează o atmosferă cu toate particularităţile ei.
Descrise curtea boierească, odaia fetei, sofrageria, ietacul bătrînului.
Descrise, cum ai descrie mobile şi lucruri concrete, gîndurile fetii, prizonieră
într-o odaie ursuză, subt privegherea posacului temnicer. Arătă, în această situaţie, cît de natural şi feminin era gîndul fetii de-a îmblînzi, de-a capta bunăvoinţa ―
evita cuvîntul seducere ― bărbatului de care depindea exclusiv. Şi zugrăvi, făcînd prudent uz de mărturia feciorului, treptata transformare a fetii din clipa cînd ― prizonieră pînă atunci ― devenise stăpînă; şi vertiginoasa prefacere a bătrînului, cînd după ani de mahmureală începuse să rîdă la masă.
Cine-l îmblînzise? Fata lui? sau femeia din casa lui? Evident, femeia, căci surpriza cu gătelile fetii, sechestrate din ziua sosirii de la Bucureşti, şi restituite pe furiş ― vorbea clar: "Fii femeie. Na-ţi hainele care te vor face mai frumoasă în ochii mei."
Refăcu scena din sufragerie. Faţă în faţă, la masă. Rîd. Glumesc. Şi iată că fata, cu glasul care desigur că avea accentul prefăcut şi mieros al glasului mamei ei ―
cînd îl înşela fără să ştie ― vorbise:
― Ia-mă la Bucureşti, tăticule...
Sili pe juraţi să vadă scena. O apropie de ochii lor, ca la cinematograf, cînd filmul subliniază un tablou, izolînd prin mărirea dimensiunilor şi intensificarea luminii, două personagii principale, a căror mimică trebuie să fie urmărită cu de-amănuntul.
Şi astfel dădu deplinătate accentului sinistru al mărturiei feciorului.
"Odată s-o încruntat boierul, de-am crezut c-o sfarmă. I s-o umflat vinele de pe frunte, s-o făcut roş cum îi sfecla, o strîmbat capul în jos, şi o plecat de la masă cu şărvătu la gît, cu capul în jos, ca un om beat. Musca nu zbîrnîia."
"Odată s-o încruntat boierul." Se prăbuşise bucuria lui, calmul de pînă atunci.
Fata nu era mulţumită cu el împreună. Gîndul ei se ducea tot spre Bucureşti: oraşul în care începuse să arate purtări rele.
"...de-am crezut c-o sfarmă..." Înviase panica, groaza din trecut, de pe vremea primei lui soţii. Înviase mama. Fata din faţa lui era strigoiul femeii de odinioară. Ar fi sfărmat-o desigur, dar venise congestia. Plecase de la masă cu şervetul la gît, roş
ca sfecla ― adică vînăt ― împleticindu-se ca un om beat. Instinctiv intrase în ietac, unde se răsturnase sau se prăbuşise pe pat.
Dănuţ arătă că în momentul primei furii, acuzatul ar fi putut deveni ucigaşul copilului său.
― Şi uşor de achitat completase în surdină domnul Deleanu, cu aprobarea confraţilor.
Dar că năvala sîngelui, congestia cerebrală, îl împiedicase să-şi exteriorizeze furia. Aşa numai se explica libertatea fetii, din acea seară. Căci dacă era teafăr, ori o ucidea. În prima furie, ori reîntrona, cu sporită îndîrjire, vechiul regim penitenciar.
Ce căutase fata la el în odaie? Solicitudine filială? Teama de pedeapsă şi frica recentă erau prea vii ca să mai încapă alături de ele îngrijorarea pentru viaţa omului care fusese şi putea să redevină temnicerul ei. De altfel ― invocase iarăşi mărturia feciorului ― fata îşi continuase masa, cu fruntea încreţită, plecase la ea în odaie, se dezbrăcase, se despletise...
Reintrase deci în normal, ― dar preocupată. Hotărîrea de-a intra în ietacul tatălui ei o luase, desigur, fără să-şi dea seamă de semnificaţia ei, în clipa cînd, dezbrăcată, în cămaşă de noapte, cu halatul de noapte pe umeri, despletindu-se în faţa oglinzii, se gîndise ― în faţa oglinzii ― că hainele dezbrăcate puteau din nou să fie sechestrate, că frumuseţea ei putea din nou să fie zidită într-o odaie. În faţa oglinzii femeile, măgulite de icoana lor, întotdeauna simt acuta nevoie a admiraţiei bărbăteşti, nevoia de-a se valorifica în ochii virili: nutritiva oglindă. O imagină
