Preşidenţialul clopoţel clipi, briliantul inelarului sclipi.
Tot în şoaptă, dar mai umflată ― ca aluatul dospit, cînd, buzat, întrece marginea vasului ― fata urmă.
Nu era deprinsă încă să vorbească în public.
Şi deodată, fără legătură narativă, imprecaţia izbucni, însoţită de mînă, ca nechezatul calului de vîrful suliţei, în plin atac.
― ...Omul acesta, monstrul acesta şi-a bătut joc de virginitatea mea...
Dănuţ notă: "Virginitatea mea. Restul e secundar pentru ea."
Glasul se iuţise, cu stridenţe care, împroşcate din şoaptele de pînă atunci, surprindeau ca un ardei blînd la început, îngrozitor de iute deodată.
Publicul o urmărea cu ritmul de gîfîire al pasiunii. Juraţii deveniseră numai ochi. Perechi lîngă perechi suspendate-n aer. Un singur jurat, chel, ştirb, fără
dantură, cu bărbia hîită-n sus, îşi aplecase urechea din stînga cu mîna, întorcîndu-se de profil. Acea singură ureche între cele unsprezece clipiri de ochi era monstruos coşmar, un fel de ochi păros al tîmplei, cu aripa de carne răsucită.
Mişcările fetei, libertate de constrîngerea premeditată, căpătaseră elasticitatea revelatoare a trupului şi impetuozitatea roşie a sîngelui. Descria caznele îndurate, căci monstrul de mult o pîndea. De ce alungase din casă pe nevasta lui? De ce-o închidea într-o odaie cu zăbrele şi lacăt la uşă? De ce-o ţinea nemîncată? De ce-i îngropase tinereţa într-un mormînt?
― ...Acest vampir cu chip de om mi-a supt tinereţa, mi-a distrus viaţa...
Şi pe mama ei, sărmana, o bătuse şi o alungase din casă monstrul, satirul, fiara cu chip de om. Vorbea pe nerăsuflate. Îl acuza, îl acuza, îl acuza cu trepidaţia mistreţului mîniat. O ură uscată, fără lacrimi, vehementă, impudică. Era atît de trivială în gest, vorbă şi glas, deşi frumoasă şi foarte tînără, încît omul dintre puşti
― tatăl şi amantul ei, acuzatul cu păr alb şi faţa vitriolată de privirea publicului ―
ridică deodată spre ea ochi de mort care-ar vedea din nou lumea, o clipă numai, cu o mirare putredă. Aşadar el era tatăl acestei fete...
Închise ochii viermănoşi.
Fata văzu şi, sprijinită de aprobarea tuturora, exclamă:
― Un singur lucru trebuia să faci: să te ucizi. Să nu mă tîrăşti aici, pe banca infamiei...
― Straşnic temperament! comentă banca apărării, apreciind temperamentul feminin, nu cel oratoric.
Umerii obrajilor i se înroşiseră, violent fardaţi de beţia sonoră. Fiecare întrebare însemna pentru ea un avînt de trambulină. Riposta lung, sacadat, îmbelşugat, ambalîndu-se, făcînd din fiecare răspuns un zoier cu lături, aruncat în obrazul tatălui ei, reluînd cu nouă vigoare amănunte repetate de mai multe ori. În clipa cînd preşedintele o invită să se retragă, fără să-şi dea seama, stăpînită de beţia ritmică a interogatoriului, avu pasul lubric, săltat din şold, al dansatoarei care se coboară de pe masă în aplauzele şi duhoarea de vin şi patimă a bărbaţilor excitaţi, cu tamburina dansului, devenită în mîna ei talger pentru chetă. Batista-i era uscată.
Ochii foarte strălucitori. I se oferi un scaun. Se opri alături de el, cu mîna pe spetează, arătînd unghii ascuţite, lăcuite purpuriu, unghii împlîntate parcă într-o inimă vie. Şedea cambrată, c-un şold proeminent, cu sînii vii. Nu-şi găsea astîmpăr.
Numai patul, dansul, răcnetul, beţia sau crima ar fi putut-o uşura.
― Oribil spectacol, papa! S-a dat pe faţă adevăratul monstru al procesului.
― Taci, Dănuţ, să nu te-audă cineva!
― ...?
― Tu nu vezi! a cucerit sala.
O cucerise într-adevăr. Ochiul rutinat al domnului Deleanu văzuse just. Sala vibra. Rechizitorul procurorului nu mai avea nevoie să dovedească nimic.
După audierea martorilor, procurorul se rezemă exclusiv pe "tragedia acestui copil fără de mamă, prostituat de propriul ei tată"; pe "accentul adevărului şi al suferinţei" cules din gura unui copil căruia atît îi mai rămîne: strigătul deznădejdii.
― ...Nu mă adresez juraţilor, mă adresez reprezentanţilor tuturor părinţilor, cetăţenilor care sînt copiii părinţilor de ieri... cetăţenilor care sînt părinţii copiilor de astăzi... Acest om...
Degetul procurorului fu ţeavă de revolver.
― ...Acest om, pe care nu-l acceptă nici mormintele părinţilor, nici leagănul neprihănit al copiilor, trebuie să piară dintre oamenii liberi. Altminteri, Dumnezeu îşi va întoarce faţa de la pămîntul făpturilor sale.
Şedinţa fu suspendată pentru felicitări. După avizul unanim, procurorul ― un vibrant glas de bariton eu musteaţă brună ― se întrecuse pe sine.
Întîia cădere de cortină a tragediei avea aplauzele ei, palme pe sufletul lui Dănuţ.
Şi apărătorii îl felicitară pe procuror, aprinzîndu-şi ţigările de la acelaşi chibrit, cordiali.
Condamnarea exista în sală, ca zidurile, ca podelele, ca scaunele, ca ferestrele.
Într-o astfel de atmosferă, avocatul rutinat ştie că juraţii cîştigaţi de procuror, hotărîţi să condamne, trebuie, mai întîi, să uite complect tot ce s-a întîmplat pînă
atunci. În mintea lor, procesul trebuie să dispară ca o rîndunică în somnolenţele albastre ale cerului. Activitatea liminară a pledoariei trebuie să se concentreze asupra memoriei juraţilor, făcîndu-i pase magnetice. Avocatul trebuie să surprindă
pe juraţi, să-i minuneze, să-i uluiască, printr-o introducere depărtată de proces, ca Polul Nord de Polul Sud. Avocatul trebuie să distreze, să încînte, să dispună, să
ademenească prin şagă, anecdotă, glumă, haz şi consideraţii generale ― pe înţelesul tuturora şi în consensul banalităţii obşteşti. În acest fel, juraţii vor merge pe un alt drum decît cel al procesului ― cu fanfară în faţă, în cadenţă unanimă ―
pînă departe, hăt departe, unde avocatul îi va lăsa dezorientaţi, să se reculeagă.
Fiecare dintre ei se va simţi orfan, ostenit, gata de somn, conciliant, preocupat numai de el, de binele lui, de comoditatea lui. Astfel narcotizaţi şi izolaţi, cu pleoapele grele şi luciditatea aburită, juraţii trebuie din nou treziţi, căci dacă adorm de-a binelea procesul e pierdut.
