Atunci răsună un tunet vocal, din senin, răstit, crîncen, hain, care are efectul sărurilor englezeşti ― săruri de lavandă în amoniac ― destupate subt nas.
Juraţii tresaltă. Ce s-a întîmplat? Cine s-a supărat? Sînt ameninţaţi? Viaţa lor e în primejdie? Nu! Nu! Nu!
Pledează avocatul, surîzînd serviabil dezmeticirii lor, ca un conductor de tren în compartimentul somnului deputăţesc, dar indignat pe ceva sau cineva.
E agreabil să vezi un orator care-ţi surîde că distruge cu tot focul artileriilor verbale pe altcineva. E măgulitor să fii stimat de un om tare, a cărui putere urzicătoare, corozivă, contondentă şi explozivă se exercită în faţa ta pe spinarea altcuiva.
Juraţii simt atunci că trebuie să-l asculte pe acest om primejdios, să-l urmărească reverenţioşi, să-l aprobe cu capul, să nu-l indispuie, să nu-l irite, să nu şi-l facă advers. Avocatul, deci, în această atmosferă, e ca un taur intrat într-un bal, ale cărui dansatoare, văzîndu-l, dezbracă hainele roşii, arborînd cele mai albe danturi, cele mai intime steaguri albe, cele mai benigne fizionomii, cele mai calmante atitudini. Sigur pe urechea şi ochiul juraţilor, avocatul se ocupă de craniul lor. Dacă trepanaţia reuşeşte, juraţii achită; dacă nu, avocatul va casa la Înalta curte
"această decizie strigătoare la cer".
― Aveţi cuvîntul.
Dănuţ se ridică. Tinereţa încruntată din faţa juraţilor nu era nici mască de avocat cu buza pe halba elocvenţei, nici statuară tăcere de orator popular. Faţa urei, pumnii strînşi ai revoltei. Primele vorbe fură pietre aruncate în judecători.
Domnul Deleanu, palid cum fusese Dănut înainte de-a se ridica, îşi aplecase fruntea pe braţele încrucişate deasupra pupitrului. După întîile vorbe, aruncate ca de-o catapultă, ridicase fruntea. În această clipă regăsea în Dănuţ vibraţia Olguţei.
Uită complect că-i avocat, nu-şi mai dădu seama de formidabila gafă profesională a lui Dănuţ, şi redeveni studentul tînăr de odinioară, cu ochii săgetînd sub scutul agresiv al frunţii. Pe-atunci aşa era şi el în faţa oamenilor. Tinereţa lui în contact cu viaţa devenea trîmbiţa revoltei.
Lapidaţi, după uimirea prealabilă ― care dilata mirări cum se deschid umbrele
― juraţii începură să se răsucească în fotoliile mîncate de molii.
Dar norul trecuse, lăsînd în fizionomia sălii dezordinea grindinei mari. Toţi erau solidari împotriva unui singur om: avocatul. Acuzatul fusese uitat la părete, ca un copil la colţ cînd se ceartă părinţii.
Decongestionat de furia acumulată de-a lungul orelor de tăcere, Dănuţ îşi începu pledoaria cu altă gafă, mai formidabilă decît cea dintîi: o întrebare, aruncată
în plin obraz fetei care-l privea încadrată de capetele spectatorilor:
― Dar dumneata, dumneata care ţi-ai condamnat tatăl la moarte, de ce nu te-ai sinucis?
Clopoţelul sună, exprimând indignarea generală.
― Domnule avocat, n-aveţi dreptul să insultaţi o femeie nenorocită, răspică
preşedintele, avîntîndu-şi capul peste masă.
Domnul Deleanu sări ars, dar în salt îşi schimbă fulgerător fizionomia, îmbrăcînd un zîmbet inocent:
― Întrebarea mînie n-are, domnule preşedinte. A întrebat băiatul, n-a ordonat...
O gargară ilară transformă sala, solidarizînd-o glumeţ cu avocaţii împotriva magistraţilor.
Hopul trecuse.
Întrebarea lui Dănuţ fusese explozia indignată a unei idei.
O reluă calm, arătînd pe îndelete că actul sexual pentru o fecioară se traduce prin durere, prin teroare, prin revoltă fiziologică. Înaintea plăcerii ― cardinală
vieţii feminine ― fecioara cunoaşte actul sălbatic, lovitura organică pe care trupul o primeşte cu o mirare înfricoşată, crispat. Acest dintîi contact sexual, pentru fecioara îndrăgostită e un sacrificiu pe care-l face plăcerii bărbatului iubit. Întîia apropiere de bărbat e o deziluzie. Dulceaţa strîngerii de mînă şi a sărutării devine deodată agresiune brutală. Femeia care-a acceptat se teme de bărbat după ce-a fost trupeşte iubită, şi numai masca recunoştinţei bărbatului ostenit alături de ea, redevenit prevenitor şi calm, atenuează spaima femeii care-a văzut în braţele ei metamorfoza sărutării în muşcătură, a dezmierdării în strivire, a vorbei în gemăt dezarticulat ― a turturelei în gorilă. Întîia reacţie a femeii, posterioară actului sexual, e revolta, deviată îndată prin conştiinţa sacrificiului. Ultima reacţie e măgulirea, cu un aţîţător fior de spaimă din care se desprinde curiozitatea, întăia poftă.
Dar cînd actul, consimţit îndeobşte, e smuls prin viol, de către un om de care te desparte o îndoită repulsiune ― a legăturii filiale şi a vrîstei; cînd omul care te îndurerează e un monstru, atunci revolta e pură şi ia proporţiile demenţei.
Ucizi, răzbunîndu-te.
Sau te ucizi, ca să dispari dimpreună cu greaţa de tine şi de ai tăi.
Dănuţ arătă că revolverul ― subt ameninţarea căruia fata pretindea că fusese violată ― era un corp distinct de trupul acuzatului. Un om nu poate iubi cu
revolverul în mînă. Poate cel mult obţine consimţămîntul iniţial, cedarea. Odată
obţinute, odată dorinţa devenită act, revolverul, în chip firesc, iese din mîna şi mintea celui preocupat de actul dragostii, absorbit de el.
De ce nu-l folosise atunci, în clipa de istovire a bărbatului din braţele ei, desfiinţîndu-l, sau desfiinţîndu-se? Căci după săvîrşirea actului, în clipele imediate, raportul de forţe era inversat: bărbatul, dominator înainte de act ― prin puterea bărbătească înzecită de dorinţă ― era istovit prin plăcere, şi istovirea sexuală a unui om bătrîn echivalează cu o letargie, cu o apatie în tot cazul, care-l face inofensiv; pe cîtă vreme femeia, în plin clocot al urii, al scîrbei, al deznădejdii, e o forţă atunci născută, o energie atunci izbucnită, ale cărei manifestări niciodată nu pot fi pasive.
Care era reacţia fetei posterioară actului? Pasivitatea? Melancolia? Dezgustul debil? Dar aceste reacţii echivalează cu o resemnare. Ori, fata pretindea că luptase mereu, ceas cu ceas, clipă cu clipă ― pe cîtă vreme revolverul neutilizat dovedea contrarul.
Vra să zică, principalul izvor de informaţii al acuzării ― victima ― era suspect. Adevărul în genere nu e un atribut al victimelor; nici de data aceasta nu era.
Cu această suspiciune, Dănuţ revizui întreg procesul.
Începuse o sumară expunere a teoriilor lui Freud, explicînd semnificaţia
"complexului Oedip". [...]
La lumina teoriilor lui Freud, Dănuţ întreprinsese biografia paralelă a părţilor din proces. Tăgădui că ar fi existînd "glasul sîngelui".
Rumoare în sală. Clopoţel preşidenţial.
