satisfăcătoare, în singurătate, pentru femeia dublată în oglindă, înseamnă mai ales o părere de rău, un regret, traduse printr-un oftat, printr-o privire visătoare. Ar dori ca oglinda să devie subit fereastră, vitrină sau scenă. Aşadar, în faţa oglinzii, care o arăta frumoasă şi ameninţată iar de vestejire în singurătate, se gîndise la omul bătrîn, pe care-l dominase cîtva timp, şi simţise că aşa cum era, frumoasă ca în oglindă, trebuia să se ducă şi să recîştige locul pierdut sau periclitat.
Pînă aici, Dănuţ arătase că totul putea fi controlat şi confirmat prin mărturii.
Reconstituirea lui, era sinteza vie a spuselor martorilor. Din clipa cînd fata intrase în ietacul tatălui ei, martorii dispăruseră.
Dar Cuvier, cînd reconstituise, orientîndu-se după un os găsit, sau chiar o sfărămătură de os, specii animale de mult dispărute, ale altor ere, se folosise de martori? Acea logică a naturii intitulată de el "legea corelaţiunii formelor", înlocuise spusa martorilor. Aceeaşi lege a corelaţiunii formelor dă putinţă
investigaţiunii juridice să pătrundă veridic acolo unde martori nu-s şi să
reconstituiască logic, nu arbitrar, fapte necunoscute.
Dănuţ căutase să reediteze scena căreia fata îi da o versiune agreabilă acuzării
― în conformitate cu psihologia generală şi cea momentană a protagoniştilor.
Moşierul, în clipa cînd fata bătuse la uşă, era desigur încă ameţit de congestie.
Altminteri, furia şi teama nu l-ar fi lăsat să stea întins pe pat, în timp ce fata liberă, necontrolată, putea să fugă.
Bătaia fetii în uşa ietacului era întîiul sunet viu care-l solicita. Căci pînă atunci, de cînd se sculase de la masă, "nu zbîrnîia musca", aşa cum spunea feciorul.
Fata intrase.
― Ce vrei?
Încă nu se dezmeticise. Tălmăcirea acestui: "Ce vrei?" e: "Cine-i? Ce-i?" al omului deşteptat din somn.
Complect treaz, moşierul i-ar fi spus acelei care-l doborîse la pat: "Ieşi", sau:
"Ticăloaso!"
Imperativul sau injuria ar fi dovedit complecta revenire la normal.
Interogativul, în acea clipă, însemna abia un început de deşteptare.
Fata se apropiase de pat. Îşi aplecase obrazul pe al bătrînului, aducîndu-i în nări parfumul părului despletit şi căldura unui trup de femeie alăturat trupului său.
Omul acesta doborît de congestie, înainte de-a fi stăpîn pe mintea lui, se deşteptase fals în congestia sexuală. Lîngă el era o femeie care-i dezmierda obrajii. Lîngă el reînvia parfumul de odinioară al femeii care-l înşelase. Surd, mînia începea, dar gestul ei, în trupul slăbit şi mintea aiurită, nu era decît un val moale, dezmierdare, pipăire, apropiere posesivă de trupul alăturat.
În epoca nubilităţii, fetele plîng, rîd şi se roşesc foarte uşor. Mişcările sîngelui sînt vînt printre trandafiri. O atingere mai lungă de un trup bărbătesc le poate da o moleşeală dulce ca o sinucidere în apă caldă, prin tăierea vinelor.
Din atingerea celor două trupuri se născuse pe nesimţite acordul ritmic al sexualităţii. Nici unul dintre ei nu ştia ce se va întîmpla. Trupurile lor, val cu val, îşi impuneau legea.
― ...în acea clipă, comentă Dănuţ, un trup de bărbat se împreuna cu un trup de femeie, în cavernă. Noţiunile de tată şi fiică ale civilizaţiei nu puteau să existe, căci cele două trupuri erau în afară de civilizaţie. Incestul nu s-a născut atunci, ci numai după înfăptuirea actului, în conştiinţa tatălui şi a fetei, redeveniţi oameni în clipa desperecherii. Anterior civilizaţiei, moralei şi legii, faptul, în acea clipă, nu era păcat. Incestul a luat naştere în amintirea lor posterior înfăptuirii lui.
― Nu-l lăsaţi, nu-l lăsaţi! Nu-i daţi voie. Apăraţi-mă...
Răcnetul fetei, cu mînile la cer, cu trupul smuls din mulţime, avu efectul loviturii cu coada biciului în crupa calului. Sala cabră. Indignarea se născu în acea clipă, dar cu efect retroactiv. Toţi aveau aerul să spuie: "Cum de-am tolerat pînă
acum, să fie insultată în auzul nostru, această biată fiinţă fără apărare?"
Clopoţelul sună.
Procurorul izbucni.
― Domnule preşedinte, mă fac ecoul conştiinţei tuturora, cerîndu-vă să luaţi cuvîntul domnului avocat. Morala publică e jignită...
― Dar cea particulară? răsună, deasupra tumultului, glasul domnului Deleanu.
― Evacuez sala!
― Evacuaţi ecoul conştiinţei tuturora, domnule preşedinte, zîmbi domnul Deleanu, sau invitaţi-l să fie calm.
― Domnule preşedinte, mă pun subt ocrotirea dumneavoastră!
― Rămîneţi acolo, domnule Procuror general. E un adăpost inviolabil, replică
domnul Deleanu.
― Domnule preşedinte...
― De ce-aţi ieşit? Ahile avea un călcîi vulnerabil, dumneavoastră aveţi două.
Captivată de ripostele repezi, sala devenise iarăşi spectatoare.
― Urmaţi, domnule avocat, dar ţineţi seamă de ce-aţi văzut! interveni preşedintele către Dănuţ, arătînd cu palma spre sală.
Pînă în momentul întreruperii, Dănuţ crezuse ― văzînd capetele adunate în jurul vorbelor lui, văzînd încordarea generală, concentrarea tuturora ― că a izbutit să impună adevărul cu reliefuri sigure, că toţi îl văd, îl recunosc. Îşi dădu seama, fulgerător, de enormitatea erorii. Î1 urmăriseră nu cu atenţie, dar cu pasiune ―
