Prestigiul muncii anonime a acestui redactor, trecuse asupra revistei. Ori, revista erau toţi, în afară de redactorul ei. Revista Viaţa contimporană, în gura unui fost sau prezent colaborator, se traducea prin orgoliosul plural "noi", împănat de singularul "eu", procurator al pluralului. Dar pronumele "el", al redactorului, era treptat exclus.
Aşa că, încet cu încetul, însuşi redactorul revistei ajunsese să se deposedeze de revista lui. O iubea ca pe o faptă a unei colectivităţi. O idolatra ca pe un copil al altora, crescut numai de el. Pentru el, revista lui devenise o fiinţă de sine stătătoare, exterioara lui. Ciudat, acest om ― care în viaţa privată nu purtase niciodată
emblema românească, injuria, iar în viaţa publică nu depăşise niciodată hotarul ironiei descriptive, nu exclamative ― era înjurat pur şi simplu. Drept răspuns la un articol în care dovedea nulitatea unui scriitor, era apostrofat cu vorbele: "bătrîn, neurastenic, maniac". Nu răspundea. În schimb, cea mai neînsemnată cîrtire sau defăimare a Vieţii contimporane îi înarma luciditatea cu cele mai subţiri săgeţi ale sarcasmului. Îşi apăra revista, reputaţia ei: singurul punct vulnerabil al impasibilităţii lui. Din această cauză, era atacat mai ales personal. Tăcerile lui însemnau pentru adversari un succes. Pe acesta li-l lăsa, zîmbitor.
Revista Viaţa contimporană avuse pentru el două semnificaţii. Întîia, comună
tuturor întemeietorilor: aceea de arenă onestă, pentru lupta socială şi literară. A doua semnificaţie îi era strict personală. La Universitate, apoi în viaţa de toate zilele, nu găsise interlocutori. Mintea lui prea repede, corosiv lucidă, şi prea înaltă, nu găsea între camarazii de vrîstă, profesie şi viaţă, replica egală, comprehensivă, deopotrivă de elastică, deopotrivă de dură. Renunţase deci la oameni. Dar activitatea lui de la Viaţa contimporană nu era decît o veşnică scrisoare adresată
anonimului din mulţimea anonimă: acela trebuia să existe. Fără de această ultimă
speranţă, desigur că redactorul Vieţii contimporane ar fi renunţat la viaţă, după ce renunţase la oameni.
Pe acest anonim camarad al minţii sale, pe acest frate întru singurătate şi înaltă
veghe, nu-l căuta ca Diogene ― poate fiindcă se temea să nu-l găsească. Dar lui îi scria. Pentru el vorbea. În faţa lui se lupta. Activitatea consemnată în paginele revistei, în perspectiva ei totală, arăta o puritate de sinceritate, de onestitate morală
şi intelectuală, cum se găseşte rareori numai în viaţa oamenilor care trăiesc subt privirea lui Dumnezeu, la o parte de tumultul vieţii.
Două particularităţi îi dăduseră oarecare notorietate pitorească printre concetăţenii săi: viaţa de noapte şi fobia microbilor.
Un om care-şi petrece nopţile primind lume la el acasă, organizînd sindrofii cu fatalele partide de cărţi sau care face chefuri în oraş e reputat "om de viaţă".
Vocabularul clasificator însă n-a găsit alt cuvînt pentru cel care-şi petrece nopţile trăind, în clipa cînd ceilalţi dorm sau fac chef, decît acela de neurastenic. În noapte şi printre cărţi, acest om trăia ca pădurarul în inima pădurii. Şi faţa lui, învăluită în păr sălbăticit un pic pe tîmple şi în barbă, avea oarecare asemănare cu chipul pădurarilor pe care-i vezi răsărind subt solemnele bolţi vegetale, din umbra unui stejar, ca nişte pustnici gravi, cu ochi limpezi şi ageri, aducînd şi cu bufniţa şi cu vulturul. Paloarea feţii însă, aparţinea cărţilor. Purta vaste pălării negre cu margine lată, şi pelerină. Aşa răsărea pe uliţele dosnice ale Iaşului, mergînd spre Universitate. Dacă l-ar fi întîlnit prin ruinele Iaşului, Rembrandt ar fi tresărit şi l-ar fi privit lung şi altfel decît rarii concetăţeni care-l întîlneau, măsurînd ironici această apariţie de umbră, cu prea multă lumină în faţă, şi-atît de puţin actuală din punct de vedere vestimentar.
Trăsăturile acestui om, curbe, umerii obrajilor proeminenţi, orbitele adînci, fruntea lată şi dreaptă, nasul coroiat fără hrăpăreaţă ascuţime, dovedeau o osatură
fermă, nu bicisnică. Pe această osatură viguroasă, în fineţea ei, din adîncul orbitelor, ochii priveau clar. Acolo le era locul, în adînc. Erau căprui, dar umbra orbitei îi făcea negri şi parcă mai mari. Aveau ceva din rotunda claritate a ochilor de buhnă, mai ales că nasul pornea curb dintre ei. Nimic febril pe-această faţă.
Calm, dar ager. Marile căpetenii militare aşa visau. În preajma luptelor privindu-şi ostile în bivuac la lumini de focuri arămii.
A doua particularitate a acestui om era fobia microbilor. Îi vedea presăraţi sarcastic pe toate cele: pe mîna prietenilor, pe clanţa uşilor, pe cartonul ţigărilor.
Fumător pasionat, nu-şi fuma ţigara decît după ce-i pîrjolea cartonul la flacără, făcînd din el un fel de frigărui fierbinte. Din această cauză, buza de jos era uşor arsă. Aceşti microbi, permanenţi pe toate cele, îi dădeau gesturi alegorice parcă.
După ce strîngea o mînă ― politicos, nu întorcea spatele celor care-i întindeau mîna ― scotea dintr-un buzunar o sticluţă cu sublimat sau cu alcool de peste patruzeci de grade, şi se dezinfecta. Microbii îl izolau complect de viaţă. Nimeni nu-i făcea vizite, nimeni nu-i pretindea.
"Lasă-l, domnule, ăsta trăieşte noaptea ca huhurezii şi se teme de microbi!"
Nimeni nu-şi dădea seamă ce zîmbet ironic avea această viaţă de noapte şi această fobie de microbi. Poate că nici el nu-şi mai dădea perfect seama. Dar există
o formulă mai fericită şi mai cuviincioasă ― care să te izoleze de oameni, fără a le spune: "Da-ţi-mi pace, imbecililor!" ― decît viaţa de noapte şi fobia microbilor?
Căci aceeaşi mînă care se dezinfecta după ce strîngea o altă mînă, nopţi întregi, fără
mănuşi şi fără sublimat, şi le petrecea mînă-n mînă cu volumele lui Tolstoi, Dostoievski sau Proust. Continua desigur şi cînd era singur să-şi flambeze cartonul ţigărilor, dar mirosul şi gustul de ars, nu distrugerea microbilor, îi deveniseră încet cu încetul, tot atît de necesare ca şi tutunul.
*
Iaşul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret municipal şi cor civic. E frumoasă în măsura în care orişice grădină cu flori şi copaci bătrîni e frumoasă... Atributul floral şi vegetal nu-i lipseşte: prin aceasta e grădină. Ca să fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală, floarea necultivată e sinceritatea, e candoarea luncii, şi e frumoasă fiindcă exprimă această sinceritate, această
candoare, care depăşesc arta, convieţuind alături cu ea. Dar în clipa cînd nu mai răsare din pămînt împodobindu-l involuntar, ci e aşezată de mîna omului într-un pămînt îngrădit, cultivat, destinat înfrumuseţării, floarea e supusă aceloraşi legi artistice, ca şi sunetul în fraza muzicală, ca şi vorba în vers, ca şi culoarea în pictură. Frumoasă în sine, latent, ea ori devine frumoasă prin armonia care o însumează altfel decît natura, ori devine sunet fals, pretenţios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mîna omului nu l-a înviat prin creaţiune, desprinzîndu-l din natură. Aşadar, într-un parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul vegetal şi floral din care sînt alcătuite, ci existenţa sau inexistenţa armoniei artistice, a creaţiunii omeneşti.
Din acest punct de vedere ― adică respectînd firescul criteriu ― grădina Copou e slută şi vulgară. Ea indispune ochiul ca un salon de mahala pregătit pentru recepţia deputatului, ca o romanţă a lunii dedicată primarului, ca o poezie epică
închinată cutărui general de brigadă.
Ca şi Mitropolia ieşană, şi ca şi atîtea clădiri recent înălţate pe blîndele uliţi ale Iaşului, ea nu respectă armonia florentină a zării ieşene, atît de pur ondulată de linia dealurilor, că pare un văl fluturînd de pe umerii goi ai unei madone care se închină ― şi sfidează, grosolan epatată, modestia artistică a ruinelor ieşene. Totuşi, ieşenii se plimbă pe aleile Copoului şi îl admiră, aceiaşi ieşeni care compătimesc Bucureştiul, fără să cunoască Cişmigiul, grădină grasă, care nu-i departe de frumuseţă, deşi plină de doici, de ordonanţe şi de boanghini.
Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, mărginită de o parte şi de alta, cu bănci vopsite verde. Arhitectul grădinii a avut desigur concepţii grandioase. El a vrut oarecum să cînte din ocarină fanfare eroice. A izbutit.
Această alee dominantă a Copoului, e ridicolă şi pretenţioasă. A reuşit organi-zatorul grădinii să facă din ea un pretext pentru alee, cum bătrîneţa face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cît de just ieşană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viaţă armonios distribuită ar fi dat grădinei aceste poteci alegre, chemînd perechile în toate părţile cu zîmbete de flori
― în locul acestui fals bulevard, odios ca un guler înalt şi rigid pe gîtul unui copil
limfatic. Această alee centrală e plină ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea stă
şi se plimbă acolo numai. Restul grădinei e gol; copacii nu se plimbă. Cînd se dau serbări ― kermeze: aşa anunţă afişele ― grădina e neîncăpătoare, adică aleea, faimoasa alee, căci grădina e aleea precum aleea e grădină. Două mişcări în răspăr, în sus şi în jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimbă? Nu! Se freacă unii de alţii ca periile în mînile lustragiului, atunci cînd îşi iau avîntul. Se respiră, nas în nas, ca miopii cînd se întîlnesc cu felinarele. Se împroaşcă necontenit cu praful scărmănat de paşii lor îndesaţi. Asta se cheamă a lua parte la o kermeză.
În fundul aleei, ca un sughiţ al perspectivei, se ridică un obelisc, la picioarele căruia, aşezaţi pe labe, patru lei de piatră ― poate că-s sfincşi ― veghează. Aceşti lei, de cînd au devenit de piatră s-au îngrăşat. Au oarecare asemănare cu obezitatea scroafelor, dar sînt lei. Botoşi şi mahmuri ca începutul unui formidabil gutunar în nasul bont al unui om fălcos, n-au batistă fiindcă sînt lei. Nu rag, nu urlă, nu mîrîie, dar fălcile lor de piatră abia pot stăpîni o vărsătură în cascadă.
Bieţi lei ai Africei, cine v-a pus să deveniţi celebri ?
Al doilea edificiu al acestei alei, e vegetal: un tei bătrîn, cu floare şi umbră
dulce. E numit ― de aici se naşte catastrofa ― teiul lui Eminescu.
― Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătîndu-ţi teiul încercuit de bănci populate.
