Moldova, toată Moldova, e vioara pe care cîntă Sadoveanu... Luna pe care o vezi răsărind la Agapia deasupra brazilor negri, "cu lumina ei fecioară", e a lui Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. El o dăruieşte plină, de cîte ori răsare, lumii româneşti. Sadoveanu a dăruit României valea Moldovei şi lunca Siretului... E
teribil omul acesta, domnule Deleanu! Are ochi mici de elefant şi vede tot, nimic nu-i scapă. Am călătorit odată, cu el şi alţi amici, pe Bistriţa, cu plutele. Eram scandalizat! Eu mă agitam ca un negustor de haine vechi care se tîrguieşte, pe cînd Sadoveanu juca şah, pe Bistriţa. Nu se uita la nimic. Nu vedea nimic. Fierbeam!
Să-l auzi pe Sadoveanu la Toance, în loc să urle, că spune placid: "Şah la rege!" Ei bine, domnule Deleanu, peste o săptămînă îmi trimetea o nuvelă pentru revistă.
Văzuse tot, domnule Deleanu. Nimic nu-i scăpase. Înghiţise Bistriţa cu Toance cu tot, pe cînd juca şah. Pînă şi un cuc, pe care-l auzisem cîntînd în timpul drumului, cînta în nuvela lui, "mirat" aşa cum cîntase în natură... Iar am ajuns la literatură!
Vezi, domnule Deleanu, asta-i bătrîneţa: porneşti cu landoul de la Paşcani, şi-n loc să ajungi la Ceahlău, ajungi la Eminescu şi la Sadoveanu! Pe lumea cealaltă ― să
zicem ― cei care-au trăit se vor duce în rai; cei care-au scris, în infern. Infernul,
domnule Deleanu, n-are miros de pucioasă şi piatră arsă; are miros de cerneală şi creion. E o foaie de hîrtie plană, cît planeta Venus, pe care scriitorii au devenit instrumente de scris. Asta-i tortura! În vecii vecilor vor scrie fără odihnă... Dar, oricum, parcă tot e mai plăcut decît s-asculţi în paradis predicele sau anecdotele cutărui om politic, să fii în manuscrisul gheenei ordonanţa penei lui Voltaire...
Ar fi fumat neîntrerupt ţigară de la ţigară, dar prăjirea prealabilă îi impunea opriri. Şi Dănuţ fuma mult. Fumul se îndesise. Era ca un început de ceaţă în jurul reverberului unui chei londonez.
A doua zi dimineaţă Dănuţ avea proces la judecătorie. Trebuia să se deştepte cel mult la opt. Apoi venise hotărît să dea caietul: să scape de această incertitudine, de această obsesie. Uitase şi de una şi de alta. Şi alţii păţeau ca el. Scopurile vizitelor rămîneau la uşă. Dizolvate în această atmosferă, orele îşi pierdeau preciziunea diurnă şi semnificaţia socială. Şi decorul de cărţi şi fum, şi omul care-l însufleţea trăiau pe un plan special. Viaţa devenea un obiect de speculaţiune intelectuală, pierzîndu-şi greutatea pe care-o are atunci cînd o trăieşti pe cîmpurile ei de luptă. Această uşurare de viaţă, pe care-o găseşti în unele cărţi, Dănuţ o găsea în această încăpere, alături de acest om. Devenea şi carte într-o măsură, dar şi lector. Aici, reveniri la cealaltă viaţă ― echivalente cu trezirile din beţia de opiu ―
nu existau. Principiul excluderii lor era permanent. Nocturnul animator, şi cînd vorbea, şi cînd tăcea, şi cînd şedea locului, vibra. Era ca faţetele briliantelor constrînse prin structura lor să sclipească mereu, dînd briliantului preţioasă
agerime, fulgurant contur. Uneori vorbea numai el: rareori. În genere asculta şi replica. Replică rezumativă, care rectifica erori. Avea şi oroarea, şi pudoarea seriozităţii: de aici, fantezia şi veşnica autopersiflare.
O surpriză a conversaţiei acestui om, faţă de stilul scrierilor sale, era imagismul. Scrise, fraza colorat vorbită, analiza metaforic prescurtată în notiţă, deveneau uscat analitice, didactic clare. Pitorescul acestei metamorfoze era explicaţia imajată pe care o dădea: "Imaginile sînt un fel de fosforescenţe de licurici, agreabile în timpul nopţii. Ele nu luminează conturul total al unei privelişti, dar semnalează ochiului întinderea obscură, o fac presimţită prin luminări discrete sau vii, dar fragmentare. E percepţia poetică, suficient de vagă, pentru care lumina nu mai este un mijloc de cunoaştere, ci un scop: bijutărie pe obscur. Critica, însă, nu trebuie să lucreze cu imagini, ci cu lumina diurnă a inteligenţii. În timpul zilei, incandescenţa licuricilor devine inutilă, ca şi luminarea. Întrebuinţarea sistematică
a metaforei în critică face numai dovada vanităţii criticului; imagina exprimă
dorinţa lui de-a dovedi scriitorului discutat că şi el dispune de materialul poetic al acestuia. Astfel, criticul nu se mai supune la obiectul propriu criticei, ci la obiectul propriu artei. Ar fi cazul hirurgului care ar opera cucoane elegante, punîndu-şi pe degetele profesionale toate inelele de care dispune, pentru a fi «şic». Cred că
această operaţiune nu se cheamă a face critică, ci a face stil. Perfecta adaptare la
scop, e o lege de fier în industrie impunînd inexorabil fiecărui obiect stilul adecvat destinaţiunii sale. Caroseria unui aeroplan sau a unui automobil e un model de stil adecvat vitezei terestre sau aeriene. Tot aşa, tunul exprimă riguros expulzarea exploziei, echilibrată cu rezistenţa la această violenţă provocată. În industriile intelectuale însă, puţini oameni se miră dacă văd un tun cu corset, sau un aeroplan în formă de biserică. Cei mai mulţi chiar, admiră aceste incongruenţe, atribuindu-le fanteziei creatoare..."
Alături de Dănuţ, pe marginea dinspre el a biroului, un număr recent al Vieţii contimporane îşi producea sumarul. Ochii lui Dănuţ întîlniră un titlu de poezie: Primăvara. Cetise întîmplător poezia. Era identică, de pe aceeaşi tulpină desprinsă, cu milionul de poezii al primăverii.
― Domnule profesor, de ce publicaţi astfel de poezii? Am cetit această
Primăvară. E inutilă. O apreciezi cu exclamaţia: Ei, şi?!
― Domnule Deleanu, eu, individul din faţa dumitale, mă raliez la această
exclamaţie. Dar redactorul Vieţii contimporane, adică tot eu, protestează. Criteriul absolut e valabil numai în intimitatea craniului. O faptă înseamnă o cedare de absolut a minţii. Fapta e penitenţa ideii, e un antrenament pentru modestie. Cînd mie nu-mi place o poezie pe care redactorul Vieţii contimporane o publică, exclam:
"Imbecilule, uite ce prostii faci!" Dar acest redactor al faptelor, ricanează: "Ce-ţi pasă! Dumneata stai cu Tolstoi şi Eminescu! Poftim în locul meu să văd cum te descurci?" Îl las deci să publice o literatură care nu-i iscălită nici de Tolstoi, nici de Eminescu. Cîte prostii nu face pentru o femeie un om îndrăgostit! Eu le fac pentru o revistă. Să nu-mi critici revista, domnule Deleanu, fiindcă între patru ochi mă
constrîngi să-ţi dau dreptate. Această Primăvară e iscălită de o debutantă. O
debutantă care publică de zece ani. E un dar preţios al femeilor să debuteze mereu... Ce spune? Luă revista încruntat, şi întîlnind versurile zîmbi. Cer, rîndunele, albine, soare, flori! Domnule Deleanu, puţini ştiu adresa particulară a primăverii. O întîlnesc numai la recepţii de gală. De altfel au mult curaj. Ei spun,
"cer, soare", cum spun eu "batistă, chibrit". Sînt familiari cu frumosul oficial: asta-i măguleşte... Hm! Un cer de primăvară... Se ridică în picioare, cu revista în mînă.
Domnule Deleanu, ia să lăsăm fleacurile, să fim oameni de treabă. Ia să
presupunem că a venit primăvara. Într-un colţ de ogradă orăşănească, spre seară, un om învîrte un pui în frigare, deasupra jarului. De ce nu-l frige în bucătărie?
Fiindcă s-a dus iarna, şi afară-i mai răcoare decît în căldura bucătăriei. Omul şi-a lepădat surtucul, şi-a suflecat mînicele: mişcări de vară. Nu-i tare cald afară înspre seară, dar e aer curat şi jarul la care se frige puiul îl încălzeşte şi pe el. Învîrte frigarea. Puiul: sfrrr. Unge puiul cu pana muiată în unt. Cojiţa se rumeneşte. Jarul se spuzeşte. Un miros delicios... Şi-n fund, cînd ridică ochii, să-şi şteargă
năduşeala de pe frunte, zăreşte ceva albastru: cerul...
Dănuţ zîmbea.
― Spune, domnule Deleanu, e sau nu e acela cerul primăverii? Dar noi sîntem oameni de treabă. Nu l-am căutat pe sus. E prea mare, prea albastru pentru noi. Ne îngheaţă. Noi l-am luat cu binişorul şi l-am surprins. Degetul afirma hotărît. L-am văzut, domnule Deleanu. Uite o adresă particulară a primăverii. Şi cîte n-are! Nu-i spuneam dăunăzi, unui tînăr scriitor, talentat de altfel, care se repezea de-a dreptul la răsăritul soarelui: şi acela, tot de primăvară. I-am spus: "Lasă, domnule, soarele.
Vrei să redai bucuria primăverii? Uită-te la pămînt. Ia un văcsuitor de ghete. A apărut în colţul străzii o dată cu rîndunelele primăverii. Se întinde în soare, şi-a reluat profesia. Vine un muşteriu. Întinde piciorul pe calapod. Lustragiul scoate crema, unge bine, dă vînt periilor, dă-i, şi dă-i, lesă un lustru cumplit. Vede soarele ca în oglindă, în ghetele pe care el le-a lustruit. Uite bucuria primăverii!" S-a ofensat, domnule Deleanu! Mi-a spus că-s om prozaic. Şi-a publicat poezia cu soarele la altă revistă. Am pierdut un băiat de talent...
― Dar prost bine!
― Poet! Poetul afirmă, contrazicerea sau discuţia îl ofensează. Poeţii seamănă
cu Dumnezeu, domnule Deleanu. Lumea e o afirmaţie. Diavolul e un critic literar!
Vezi raporturile! Şi astăzi, domnule Deleanu, critica e în mîna poeţilor. De asta am ajuns un om supărător. Generaţiile de astăzi vor să se apropie, prin misticism, de afirmaţia lui Dumnezeu. E foarte frumos şi înălţător, dar nu trebuie să-l uităm pe Diavol. Trebuie să-l respectăm. Dumnezeu a dat omului femeia; Diavolul i-a sugerat demnitatea... Bei un pahar de ceai, domnule Deleanu?
― Da, mulţumesc.
Îşi luă pelerina pe umeri, trecînd în odaia de alături. Dănuţ se răsturnă în scaunul legănat, cutreierînd păreţii cu privirea. Faţă în faţă, aşezate pe doi păreţi potrivnici, două tablouri se priveau: unul era o reconstituire cît mai ştiinţifică a antropoidului. Un fel de mătăhăloasă gorilă, îngreuiată parcă de propria-i vînjoşenie, într-o atitudine crăcănată de marinar beat, care iese din tavernă, cu măciuca-n mîna flocoasă, cu capul proeminent prin falca de jos, inexistent prin frunte, dominînd o întindere de pustietăţi, alăturat cavernei; celălalt tablou era o fotografie a lui Anatole France în odaia sa de lucru. Pe fondul cenuşiu al bibliotecelor, rezemat de masa de lucru, picior peste picior, îşi trimetea privirea ascuţită. Calotă pe creştetul capului, frunte înaltă, nas dîrz, ochi robuşti, mustăcioară deasupra unei buze spiritual cărnoase, barbişon viguros deşi sur, jiletcă de catifea pe un pîntec bombat ca o frunte de poet. Şi într-un tablou, şi-n celălalt, erau două versiuni ale elanului spre viaţă. Dar puterea cavernelor părea terorizată, fioros, mîrîitor terorizată, pe cînd puterea bibliotecii zîmbea. Părea mai sigur omul zîmbetului sceptic, decît antropoidul ghioagei dogmatice. Mai încolo de portretul lui France, pe acelaşi părete, un Schopenhauer cu o cravată complicată ―
a cărei îmbinare cere o concentrare de cel puţin un sfert de oră în faţa oglinzii ―
arăta cu degetul o frunte gotică prin dimensiuni şi cute. Concomitent cu fruntea şi
