Apărea trecutul, înviau amănuntele anilor duşi, cu fiecare dar cules din dezordinea rafturilor de mîna Olguţei. Ai fi zis că fiecare vorbă a celorlalţi, azvîrlită din întîmplare de cineva, devenise comision asumat de Olguţa, şi realitate împlinită de mîna ei. Ea trebuia să dea replica tuturor dorinţelor celorlalţi, exprimate de-a lungul anilor, sau deduse dintr-un gest sau o privire.
Şi miraculoasă era diversitatea darurilor în armonie cu diversitatea psihologică
a celor care le primeau. Între altele, cucoana Catinca căpătase o trusă de piele cu ace englezeşti. Odinioară văzuse aşa ceva în Italia, la o englezoaică pe care-o invidiase numai din cauza acelor. De unde reţinuse Olguţa acest detaliu? Îi adusese exact ceea ce dorise în tinereţă. Sute de ace cu ureche aurită, de toate dimensiunile, grupate în compartimente, după mărime şi grosime. Baba căpătă o vastă pereche de papuci, în formă de şoşoni, de ştofă groasă şi moale ca muşchiul pădurilor, căptuşiţi în întregime cu blăniţă, adevărat puf prin fineţă, dar călduroasă ca un abur de samovar.
Aceşti papuci erau pentru baba ceea ce ar fi, pentru un copil, un cal adevărat după un cal de lemn. Avea, în sfîrşit, papucii, absolutul papucilor. Dar şalurile?
Două şaluri coborîră pe umerii formidabili ai babei, două idealuri. Un şal de lînă
curată, gros ca un pled, moale ca o piersică. Celălalt şal era de găteală. De cînd dorea baba să le arate tătărăşencelor ce-nseamnă şalul de mătasă. Caşmir avea pe umeri, mai frumos încondeiat ca oul de Paşti, cu ploaia franjurilor pînă-n podele.
Toţi o admirară pe babă cu şalul de caşmir. Era ca un havuz cu focuri bengale.
Bucuria depăşise spaţiul facial. Rîdea cu burta, săltată-n sus şi-n jos, de un cutremur vulcanic.
Dar surpriza domnului Deleanu? Venise cu ea alături, fără să ştie. Un geamandan lat şi plat, ceva mai mare decît cele obişnuite, deschizîndu-se nu în lat, ci în lung, ca o gură de crocodil, avînd un compartiment pentru haine, loc special pentru pălării, iar celălalt compartiment fiind un adevărat labirint de cutiuţe, saltare, pungi. Şi toate erau pline. Se revărsară vreo zece pachete de cărţi de joc, care de care mai hazliu colorate. Tutun turcesc şi ţigări turceşti. Havane...
La fiecare mişcare a mînilor Olguţei înspre ea, cucoana Catinca se încrunta.
Nu-şi mai amintea nici o dorinţă. Totuşi, pachetul sau obiectul întins i-o amintea.
O maşinuţă migălos lucrată în aramă, c-un tub lung, treptat subţiat în chip de trompă, pentru turnatul spirtului denaturat în şanţul ibricului de cafea neagră, o făcu să se indigneze.
― Bine, frate, da asta de unde-o mai ştii?
Olguţa ridică din umeri. Ştia, dar nu vroia să-i amintească de o masă la Bucureşti, în Popa Nan, în vara anului 1914 ― trăia şi conu Mihăiţă pe atunci ―
cînd cucoana Catinca afurisise pe toţi "ticăloşii de negustori din Bucureşti, care te silesc să torni spirtul denaturat, ca rachiul la crîşmă, cu sticla". Neculai căpătă în sfîrşit ceasul de buzunar cu muzicuţă. Neculai dorea de mult un ceas care să cînte la fiecare oră Deşteaptă-te, române. Acesta cînta motive din Marseilleza, o Marseilleză picurată delicat şi pur, ca pentru greieri somnoroşi.
― Proşti-s franţujii, Neculai! Le cîntam la ureche Deşteaptă-te, române; nici că se prindea! Asta-i tot un fel de Deşteaptă-te, române, dar preparat franţuzeşte.
― Trăiască alianţa şi duduia Olguţa! se exaltă Neculai.
Nu-şi putea închipui Puiu că din acelaşi cufăr va ieşi o bătaie de inimă pentru el, străină de fiinţa Olguţei.
― Degetul, Cuţulachidis!
Redevenit Cuţulachi, Puiu se înroşi, văzu şi respiră adînc zîmbitor. Demult dorea să aibă inel. Visul lui era o chevalieră. Olguţa-i interzisese acest fel de inel, explicîndu-i că un inel cu embleme nobiliare pe degetul unui copil de ţăran e mai ridicol decît o coroană de carton pe capul unui nebun. Totuşi, în lipsa Olguţei, Puiu îşi cumpărase o chevalieră de provenienţă rusească. Olguţa o zărise la gară şi zîmbise. Pe drum, inelul dispăruse în buzunarul lui Puiu. Acum era înlocuit cu un safir palid, montat în aur florentin de culoarea spicului de grîu.
Antretul era un zumzet surd de exclamaţii, mirări, aprobări, comentarii, monologuri. Cadourile Olguţei aduceau tuturora bucurie, dar fiecăruia o altfel de bucurie.
Nu oricine poate da altora accentul exact al bucuriei proprii. Cadourile sînt întotdeauna o surpriză agreabilă. Dar deseori dau naştere la constrîngeri penibile.
Dacă am presupune că primăvara, într-un an, lipsită de instinctul sigur al naturii, s-ar încurca, şi aducînd verdeaţă tuturor copacilor, n-ar respecta individualitatea lor, dînd de pildă plopului frunză de stejar, piersicului, muguri de castan, liliacului, cîrcei de viţă, viilor, vreji de bostan, şi nucilor, pătlăgele roşii ― bucuria primăverii ar exista din pricina navalei de verdeaţă, dar pe fiecare fizionomie vegetală ar rîde construis bucuria răpită alteia.
Aşa se întîmplă şi cu darurile, cînd cel care le aduce şi împarte a fost preocupat de gestul risipirii lor ― măgulitor pentru cel care-l face ― nu de aspectul propriu fiecăruia dintre cei care le primesc. Pentru mulţi copii, aceste daruri improprii sînt un principiu de umilire, de ipocrizie, de tristeţă. Trebuie să se bucure, fiindcă altfel sînt ingraţi, şi totuşi nu se bucură, fiindcă darul e străin tuturor dorinţelor lor.
Bucuria e surpriza explozivă a unei dorinţe obscure pe neaşteptate îndestulată.
Cînd darul nu e mugurul exact al crengii care-l dorea, departe de-a o înviora, o îngreoaie, o abate.
Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te cunoaşte, şi-a amintit de tine, te-a reconstituit, şi-a frămîntat mintea culegîndu-ţi în amintire, exclamaţiile, poftele exprimate sau înăbuşite ― dau bucurie. Ele-ţi arată că ai existat în sufletul celui care ţi le aduce, şi darul, astfel numai, îşi pierde semnificaţia indiferentă de lucru cumpărat, căpătînd-o pe aceea de răsfrîngere a dorinţei tale în afecţiunea altuia.
Darurile Olguţei, exacte ca ale primăverii, arătau că în timpul celor trei ani de viaţă pariziană, nu numai că nu uitase pe nici unul dintre cei de acasă, dar că trăise în ei, ca primăvara la rădăcina copacilor. Toţi o iubeau pe Olguţa, dar toţi o socoteau distrată şi uitucă, din pricina vieţii ei eruptive. Le dovedea contrarul. Abia acum fiecare înţelegea că acel cufăr al darurilor era sufletul Olguţei, în care toţi existau, în dezordine, dar complect.
Într-un colţ al antretului, Monica grupa pachetele lui Herr Direktor şi ale doctorului Prahu, ciudatul prieten al Olguţei. Pentru doctorul Prahu, Monica muncise din greu, căci în cuferile ei, diverse sticle de toate formele, cu preţioase alcooluri, alese bucată cu bucată de competinţa lui Paşa, îi periclitau hainele, cu eventuala lor revărsare.
Numai Dănuţ şi Mircea nu primiseră încă nimica.
Răsărind brusc, din fundul cufărului, capul Olguţei, înfierbântat, cu pletele dezordonate, zîmbea. Avea un sul în mîni, înfăşurat cu îngrijire.
― Atenţie şi ochelari, vă rog!
Doamna Deleanu, cucoana Catinca şi domnul Deleanu se apropiară, punîndu-şi ochelarii de lectură. Olguţa desfăşură sulul.
Era atît de tînăr capul ei ― numai vibraţie de rîs şi de culoare ― încît portretul desfăşurat apărea supărător ochiului, ca o mohorîre de pivniţă în plin soare.
Monica tresărise. Urmărea cu îngrijorare feţele ridicate spre portret.
Exclamaţiile indignate o făcură să respire.
― Ce oroare! Asta eşti tu? Sluţenia asta?!
― Cine-i măgarul? izbucni cucoana Catinca.
― Alexandru Pallă.
― Ducă-se pe pustii! Auzi dumneata! Asta-i treabă de pictor! Ştie şi ciuma să
