facă aşa minunăţii!
― Fetiţa tatei, o dezmierdă domnul Deleanu; o fi el mare pictor bietul Paşa, dar eu tot la Grigorescu am rămas. Măru-i măr ― o bătu el peste obrajii rumeni. N-are să mă convingă Paşa, nici Parisul, nici toate "ism"-urile artei de astăzi, că măru-i mucegai, şi soarele scrum.
― Bine, frate, clocotea cucoana Catinca; faci curechi murat, faci castraveţi
muraţi, da să faci dintr-un boboc de fată aşa murătură!
Şi toţi, mînaţi parcă de acelaşi surd îndemn al instinctului, o dezmierdau pe Olguţa, o priveau, o împrejmuiau, copleşind portretul cu ironii, zeflemele şi ocări.
Era ca un descîntec în faţa destinului. Recunoscură toţi capul Olguţei în portretul desfăcut de mînile ei, dar o Olguţă despodobită de tot ce-o făcea pe Olguţa veselia casei Deleanu. Decorul era salonul apartamentului de la Paris. În primul plan, pianul
deschis ― claviatura era ca o dungă fumurie de apă îngheţată ― şi Olguţa pe taburet, cu capul aplecat puţin ― ca atunci cînd pîndeşti sau cînd eşti greu ostenit
― întors de la pian în lături, ca şi cum cineva ar fi strigat-o deodată, întrerupînd-o.
În planul al doilea, mobilele unui salon, mare, în umbră grea, apăsate parcă de începutul unei asfixii cu mangal. Obrajii Olguţei primeau lumina unei ferestre cenuşii ― mucegaiul tragic, surirea subpămînteană de ocnă de sare, a penelului Pallă. Sur şi obrazul, cu reflexe verzui ca ale unor lumini de lună. Ce se întîmpla în acea încăpere de umbră, cu muzica amuţită? Ce strigăt răsunase? Ce chemare stranie? Era o crispare dîrză în osatura feţei, dar fruntea se înclina învinsă, dură
totuşi, şi ochii dilataţi simţeai că ar fi vrut să se închidă şi nu puteau, sau bravau arătarea de groază, nevăzută. Amestec de hotărîre şi deznădejde. Mîna dreaptă
plutea pe claviatură, cu degetele răsfirate moale, ca o pasăre ucisă din zbor, răstignită pe aripile ei. Cealaltă mînă încleşta genunchiul sau se rezema de el?
Pletele căzute atîrnau grele pe tîmple.
Privit alături de model, portretul Olguţei părea posomorît, lipsit de tinereţă, cel puţin de carnaţiunea şi exuberanţa tinereţii modelului. Dar mişcările capului şi trupului erau profund ale Olguţei. O Olguţă stranie ca o eclipsă de soare. Dar în acea energie deznădăjduită a feţei şi a privirii, şi-n acea cădere de scut a frunţii înclinate, şi-n acea tensiune de vultur cu săgeata în el, văzîndu-şi moartea, înaripîndu-şi-o, ochii lui Mircea recunoşteau tinereţă Olguţei, aşa cum uneori sufletul său o presimţise sub rumeneala obrajilor şi rîsul dinţilor.
Acesta era singurul portret făcut de Alexandru Pallă într-un răstimp de trei ani.
N-o mai făcuse de atunci, niciodată, pe Olguţa. S-ar fi zis că el singur prefera s-o vadă cu ochiul omului, decît s-o descopere cu ochiul pictorului.
― Nu vrea nimeni acest portret? zîmbi Olguţa.
― Pe foc! Pe foc!
― I l-am adus lui Mircea.
― Mie, Olguţa!
― Nici tu nu-l primeşti?
― Bine, Olguţa, îmi dai o capodoperă!
― Modelul îţi mulţumeşte în numele pictorului.
― Ce-i în capul vostru, măi copii! se miră cucoana Catinca, gesticulînd cu ochelarii. Oameni teferi, oameni tineri şi frumoşi, să nu vă fie scîrbă de aşa
ticăloşii!
Totuşi, atît de puternică era impresia produsă de acest tablou hulit ― a cărui atmosferă se înrudea cu acele pagini din Dostoievski, care-ţi lăsa ca o sudoare rece a sufletului ― încît, în acelaşi timp, cu toţii reclamară masa. Simţeau o nevoie de mişcare, de agitaţie printre lucruri foarte concrete şi vesele. Cucoana Catinca şi doamna Deleanu, porniră repede spre sofragerie; servitorii se precipitară la bucătărie; domnul Deleanu pleca să pregătească sticlele ospăţului.
Fundul cufărului era pavat cu cărţi destinate lui Dănuţ şi Mircea. Şi în alegerea cărţilor, Olguţa dovedea aceeaşi memorie şi aceeaşi divinaţiune. Astfel, Mircea descoperi în braţele lui, deasupra teancului de cărţi scos de Olguţa, L'Égoïste a lui George Meredith.
― Eii!
Apoi cugetările lui Multatuli.
― Iii!
Apoi trei romane ale lui Henry James.
― Piii!
Apoi un al doilea teanc de volume în-quarto, cu piesele Plaisantes et déplaisantes ale lui Bernard Shaw.
― Hoo! făcu Olguţa, dînd glas exclamaţiei mute a ochilor lui Mircea.
Aceleaşi exclamaţii puerile desfăcură buzele lui Dănuţ în faţa poeziilor complecte ale lui Rainer Maria Rilke.
Scările se umpluseră de cărţi, răspîndind mirosul acela de hîrtie tipărită, încă
netăiată, bun ca mirosul scîndurii albe şi ca aroma pînii calde, pentru nara pasionatului lector. Cărţi proaspete pe care mîna le alintă, le deschide, culegînd în treacăt parfumul unui cuvînt din misterul frazei necitite, pe coperta cărora ochii recunosc acele nume de azur, care au cuiburi în inima noastră, ca rîndunelele subt streşina caselor.
Mircea, Dănuţ, Monica şi Puiu se aşezară pe scări, printre cărţi, răsfoindu-le.
Olguţa scotea mereu. Deodată, mîna ei agită un volum legat în piele.
― Von Sorbonna!
Monica se înroşise atît de tare, că printre ceilalţi, şi mai ales alături de Dănuţ, părea din altă rasă, din rasa cireşelor.
