Cu cafeaua şi păhărelul de coniac în faţă, răsturnat picior peste picior, în fotoliul biroului, domnul Deleanu fuma, privind plafonul cu expresia fericită a jucătorului de cărţi cînd dă pe faţă un abataj.
Olguţa se aşeză pe marginea fotoliului.
― Papa, prea mult fumezi!
Îi luă ţigareta din. gură, zvîrlind ţigara în scrumelniţă. Ridicîndu-se de pe marginea fotoliului, umblă în saltarul din dreapta, unde domnul Deleanu îşi ţinea uneltele fumatului, luă o andrea, vată, colonie, şi începu să-i şteargă ţigareta de chilimbar.
― Uite ce iesă, papa!
Vata se făcuse cafenie. Printre gene, domnul Deleanu îi vedea profilul aplecat deasupra ţigaretei. Cu mişcări îndemînatice, înşuruba vata în vîrf, o muia în colonie, cufundîndu-o energic în tubul de chilimbar. Repetă operaţiunea pînă cînd vata ieşi curată. Privi tubul în zare: nu se mai vedea nici o umbră cafenie.
Un uşor sforăit. Întoarse capul: domnul Deleanu adormise cu capul pe speteaza fotoliului.
Somnul îl îmbătrînea. Îl privi lung, îi alintă cu vîrful degetelor aburul mătăsos de pe tîmple şi ieşi în vîrfuri.
*
Mergea încet prin lumină spre căsuţa lui moş Gheorghe, în haină uşoară de vară, cu braţele goale şi capul descoperit.
Stăruiau în văzduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca zbîrnîitoarea unui zmeu depărtat.
Rîndunelele plecaseră, luîndu-şi arabescurile negre, lăsînd cerului, goală, culoarea tare, albastrul dur.
Întîlni un flutur alb. După cîţiva paşi fluturele devenise o amintire depărtată, ca palpitînd în lumina altor ani. Tot ce vedea, după ce rămînea în urmă, se îndepărta iremediabil în trecut. Nu întorcea capul. Mergea drept înainte. Ajunse lîngă prispa
casei numai cu umbra ei. O privi: umbra Olguţei. O lăsă în lumina galbenă a după-amiezei de toamnă.
Intră în casă. Închise uşa cu cheia.
Focul din vatră era pe sfîrşite; îl făcuse pe la douăsprezece Oţăleanca, subt privegherea Olguţei. Mai puse cîteva lemne. Se aşeză pe laviţă. Îi era inima grea ca o amforă umplută cu lut.
Ferestruicele căsuţei erau atît de mici, încît în lumină păreau două icoane îmbrăcate în aur, cu chipurile şterse, faţă-n faţă aşezate cu cele de pe părete, posomorite în umbra lor arsă.
14 septembre. La far, în faţa mării, logodna ei... Viaţa ei se isprăvea astăzi, 12
septembre. Zilele viitorului, rupte din viaţă, cîntară, căzînd în lumina lor depărtată.
La munte, printre culmile pădurilor de brazi, spre seară, brazii sînt negri; tăcerea, gravă; cerul, solemn.
Lumina se împarte ca o mulţime în strane. Între doi brazi e o lumină, între alţi doi brazi e altă lumină: aceeaşi lumină, dar despărţită, trup lîngă trup.
Pădurile de brazi sînt pline de trupurile luminii, ca timpul de zile între nopţi.
Nalţi sînt brazii, drepţi şi negri, de-a dreapta şi de-a stînga luminii dintre ei, care e naltă, dreaptă, limpede şi palidă. Cîte două facle stinse, de o parte şi de alta a unui mucenic de argint.
E veselă ca un copil lumina pe cîmpiile cu zări deschise şi pe mările fără hotar
― dar între brazi, închisă între trunchiuri, cu stinse facle, lumina e tristă, neclintită
în moartea ei palidă.
Şi de departe se desprinde un acord, altul... Abia le auzi. Cometele, în clipa cînd apar cu razele lor lungi prelinse în azur, dacă, în loc să fie armonii de lumini, ar fi de sunete, aşa ar plînge dintr-o zare pînă-n altă zare.
Cîntă un bucium la munte, aerian, lîngă cer, ca aurora boreală, prin imensităţi pure.
Lumina a murit palidă şi dreaptă între brazi, şi viaţa în afară e un bucium care plînge cu acorduri lungi, venind din viitor pînă-n trecut.
Viaţa plîngea din depărtarea de lumină a viitorului, deasupra sufletului neclintit în gîndul morţii, ca lumina în pădurile de brazi.
*
12 septembre 1922
"Dragă Monica,
Tu vei înţelege şi vei şti să ierţi pe cea mai bună prietenă a ta, care trebuie să
întunece întîia zi fericită a viitorului tău.
Am cancer.
Pe scurt: la Paris mi s-a făcut o operaţie la sînul drept, pe cînd tu erai în Pirinei, la Andrée Bertrand. N-aţi ştiut nimic, nici tu, nici Paşa, fiindcă de pe atunci mă temeam. Tumoarea s-a refăcut, progresînd vertiginos. Am scris hirurgului care mă operase la Paris o scrisoare iscălită Iorgu Deleanu. Îl somam ca tată, să spuie adevărul. I-am arătat că pentru o femeie operaţia la sîn e o mutilare prea gravă şi că numai primejdia cancerului ar justifica-o. A răspuns telegrafic, recomandînd operaţia imediată: extirparea sînului. Scrisoarea lui, sosită astăzi dimineaţă, vorbeşte de sarcom canceros, arată fără înconjur gravitatea, orientîndu-se şi după examenul primei tumori, şi după scurtul timp care-a trecut de la operaţie pînă la refacerea tumorii.
Slavă Domnului! Am fost cruţată de minciună şi de îndoială.
Scrisoarea hirurgului afirmă evaziv că mai pot trăi încă mulţi ani. Cum? nu spune. Dar eu ştiu. Bunica mea aşa a trăit, din spital în spital, din sanatoriu în sanatoriu, de la Viena la Paris, de la Paris la Londra, lăsînd pretutindeni bucăţi de carne putredă. Urmează mirosul de cadavru, morfina şi restul.
Nu-mi simt puterea să duc astfel de viaţă, fiindcă iubesc, Monica. Vania trăieşte. E în ţară. Mă iubeşte. Poimîne, 14 septembre, trebuia să plec cu el în America. Vezi...
