― ...întreabă birjarul dacă nu-i daţi drumul?
Îşi scoase ceasul din valiză: erau patru şi zece. Îşi trecu mîna pe frunte. La patru trebuia să fie la far. Luă scrisorile: a Olguţei şi a lui Vania, ultima venită a doua zi după moartea Olguţei.
Se coborî în goană pe scări, se sui în trăsură.
― La far.
Trăsura porni, cotind pe bulevard. În preajma mării vîntul bătea atît de tare, încît marea părea invizibil prelungită în văzduh, dincoace de ţărm.
Îşi strînse gulerul paltonului. Dădu drumul trăsurii. Sui scările. Începu să
alerge. Se opri să respire. Iar alergă. Digul era pustiu; duduia de furtună ca o inimă
grea. Cu salturi de pantere îmbăiate, valurile săreau, aruncîndu-şi spumele pulverizate peste dig, lăsînd ochiuri de apă şi bură de ploaie.
Nici un vapor pe mare, nici o pînză. Zare vînătă, mare clocotind de spume sure, nouri ca turme de boi în vijelie.
Ritmic, vaiet de enormă cucuvaie, uuitul geamandurei: Unu... Uuu... Uuu...
Ajunse la far. Respiră adînc. Trecu înainte. Privi. Nimeni. Pustiu. Marea.
Se răsturnase parcă o statuie al cărei piedestal era întregul pămînt.
― Vania!
Îi răspunse urletul mării cu spumele vîlvoi.
Grea, inima i se scufunda cu fiecare bătaie. Se aşeză jos, pe lespede.
Aşteptă. Aşteptă.
Nimeni.
Marea, marea, marea...
Plîngeau alţi ochi prin ochii ei, pe obrajii albi, slăbiţi, deasupra buzelor amare.
Scrisoarea lui Vania! Îşi şterse ochii. Scoase scrisoarea din buzunar. O privi.
Avea ea dreptul s-o deschidă?
Da. În această clipă, ea era Olguţa, ea era dragostea şi suferinţa Olguţei.
― Aa!
Monica se repezi, cu braţele întinse. Foaia de deasupra zburase pe mare, smulsă
ca de o mînă enormă. Cealaltă foaie palpita foşnind în degetele încleştate ale Monicăi.
Se aşeză din nou pe lespedea de piatră, ţinînd foaia rămasă, ci amîndouă
mînile, acoperind-o ca pe o flacără.
"...Asta-i viaţa mea, Olguţa.
Ce-am făcut? Pentru ce-am trăit? Ce-am adus eu vieţii? Nimic! La o vrîstă
cînd dragostea dă culmi tinereţei, sau ucide, eu am fugit de ea. Gîndeşte-te bine.
Eram tînăr, ca tine. Femeia pe care-o iubeam ― o iubeam cum la douăzeci şi ceva de ani iubeşti. Erau în mine mai multe biserici înălţate pentru ea, decît a înălţat lui Dumnezeu imperiul rusesc. Această femeie m-a îngrozit. Dacă eram viu, mă
ucideam o dată cu dragostea, sau o iubeam mai departe, cu scîrbă, cu ură, cu revoltă şi blesteme ― dar o iubeam. Omul viu aduce dragostii cerul şi iadul său, şi rămîne lîngă ea. Eu am fugit, am suferit, am uitat, şi am trăit, despărţindu-mă şi de dragoste, după ce mă despărţisem de părinţii mei, de ţara mea, de credinţele mele, de tot.
Ce-am făcut? Nimic! Sînt omul care veşnic a fugit de ceva sau de cineva, în altă parte, şi de-acolo iar, şi iar.
Pe cine căutam? Ce căutam?
Mă întorc îndărăt, în faţa vieţii mele, şi mă îngrozesc. Unde n-am fost? Ca vasul fantomă, am călătorit mereu, pretutindeni, gonit de-o veşnică nelinişte, şi am trecut prin toate cele, fără ca nimic să mă atingă, să mă lovească, să mă oprească.
Sînt un strigoi. Exist pentru alţii ca nourii, dar pentru mine nu exist, şi nici viaţa nu există pentru mine. Trec prin ea ca o fantomă. Eu nu cunosc triumful obstacolului care te face să exişti, dîndu-ţi dorinţa să înlături ceva, apărîndu-te sau făcîndu-ţi loc.
Trec. Sînt abur, neant. Sînt abstract. Trec prin lumea concretă, ca mînat de un blestem, fără consistenţă, fără popas. Odihna şi zbuciumul făpturilor concrete, mie nu mi-s date.
Tatăl meu mi-a dat acest trup de uriaş, iar mama mea a aruncat în mine seminţa de vînt a tătarilor nomazi din care se trăgea ― dar suflet nici unul nu mi-au dat. Uriaşul moldovean şi mica tătăroaică s-au iubit. Dar eu nu sînt copilul iubirii lor; eu sînt blestemul neamului tătar, corcit cu sînge de ghiaur, şi blestemul boierilor moldoveni corciţi cu sîngele neamului care le-a ucis străbunii.
Fug. Asta-i viaţa mea. De nimic şi după nimic, dar fug. Mă tîrăsc pe faţa pămîntului fără să încolţesc nicăieri. Lunec, viaţa nu mă acceptă. N-am aderenţe la viaţă.
Pot eu să trec asupra ta, blestemul acestor două neamuri încrucişate-n mine?
