Îi spunea numele autorului. Marieta se informa. Dacă autorul n-avea rude sau prieteni care-ar fi putut îngreuia cariera lui Mircea, recenzia crîncenă apărea.
Altfel, Mircea tăcea, alegîndu-şi alt subiect. Această vamă prealabilă, devenise automată.
Treptat, Mircea părăsea realităţile artistice, literare, sociale şi politice, acut contimporane, îndreptîndu-se spre idei generale şi principii, dezindividualizate.
Rărise raporturile cu menajul Dan Deleanu. Atitudinea lui coincidase cu a Marietei, deşi cauzele erau deosebite, înlăturînd astfel explicaţiile penibile. În atmosfera Monică şi a lui Dănuţ, de la sine, fără nici o indelicateţă din partea cuiva, Marieta-i devenise străină. Acest sentiment îl apăsase cu prilejul întîii vizite.
Ei trei, Monica, Dănuţ şi Mircea, erau legaţi printr-un trecut comun, şi printr-o înrudire intelectuală, care-i făcea egali. Reţetele de gospodărie şi preţurile le-gumelor în piaţă, vorbite de Marieta în acea atmosferă, sunaseră ciudat, cu toate că
Monica abundase în sensul Marietei.
După cîteva zile, Mircea simţise o profundă umilire, mai ales din cauza reacţiei
lui de-atunci, defavorabilă Marietei, atribuind Monicăi şi lui Dănuţ aceeaşi reacţie
― natural, ascunsă ― ceea ce crea între ei trei o complicitate involuntară şi tacită, împotriva Marietei.
Pentru Marieta, Monica era prea frumoasă şi prea "doamnă". N-o umilise Monica prin nimic, dimpotrivă, dar o umilise propriul ei sentiment de jenă deferentă, parcă servilă, faţă de Monica.
De-atunci se vedeau rar.
Uneori numai, cînd Mircea îl întîlnea pe Dănuţ la redacţia Vieţii contimporane, sau pe stradă, vorbeau cu aceeaşi prietenie. Odată, trecînd din întîmplare prin faţa casei Deleanu, singur, Mircea fusese poftit înăuntru de doamna Deleanu. Întîrziase cîteva ore în casa cea scumpă amintirilor lui. Marieta nu ştiuse nimic. Mircea fusese din nou umilit. Întîlnirile cu Dănuţ sau cu ceilalţi luau treptat un caracter clandestin, culpabil, în ochii lui. Le evita, pentru comoditatea conştiinţei.
Proeminenţa Marietei creştea şi se afirma, zi cu zi. Mircea devenise prizonierul fericit al devotamentului ei. Între ei, discuţii aprinse nu existau, decît atunci cînd Mircea dorea s-o vadă cu ochii mai aprinşi şi obrajii mai coloraţi. Zîmbea lung.
Discuţiile se terminau prin sărutări. Altfel, Mircea ceda necondiţionat. Se simţea iubit cu solidă onestitate de o femeie tînără şi frumoasă în ochii şi braţele iui.
Formulele: "casa mea"; "nevasta mea"; "nevastă-mea spune"; "nevastă-mea face";
"s-o întreb pe nevastă-mea"; "cum o hotărî nevastă-mea", începură să apară des în vorbele şi gîndurile lui Mircea, c-un fel de mîndrie ocrotitoare şi ocrotită. O considera egală cu el, nu numai în faţa patului şi a vieţii mărunte, ci şi în faţa sufletului. Devenise camarada lui, interlocutorul lui preferat. El îi vorbea cu capul pe umărul sau pe genunchii ei, ea îi alinta fruntea şi obrajii, pronunţîndu-se hotărîtor asupra tuturor problemelor de ordin practic sau cu contingenţe practice.
De cîteva ori, cuvîntul "fericire" venise pe buzele lui Mircea. Se simţea fericit. Era în el un echilibru, plenitudinea unei stabilităţi, care-i dădeau încredere în viitor şi în viaţă.
Lucra sistematic. Marieta era foarte cumpătată în cheltuieli. Îşi făcea cu mînile ei abile rochiile şi lenjeria, avea o singură servitoare, şi totuşi era bine îmbrăcată, şi casa de o minuţioasă curăţenie. Astfel, din leafa lui de profesor universitar, şi din onorariile primite pentru articole şi studii, Mircea putea să-şi umple biblioteca, ţinîndu-se la curent cu tot ce se scria în apus. Marieta îi respecta cu sfinţenie odaia şi orele de lucru. Niciodată nu-l importuna cu vreun zgomot, cu vreo confidenţă
futilă, cu vreo întrebare casnică, sau cu înţepate chemări la masă. Cînd ieşea din birou, masa era gata, Marieta veselă, atentă, plină de solicitudine, niciodată rău dispusă, cicălitoare sau enervată, revărsînd asupra lui răsfrîngerea neajunsurilor incidentelor casnice. În casa lui, cum se spune "totul mergea pe roate".
Căsnicia era cea mai mare surpriză pe care i-o rezervase viaţa. Nu-şi închipuise niciodată că fericirea poate avea acest aspect cotidian, cu un mecanism atît de
simplu, atît de la-ndemînă tuturora, fără să ceară nici exaltare, nici eroism, nici sacrificii. Se simţea fericit în oraşul lui, în profesia lui, pe strada lui, în casa lui.
Calmul acestei fericiri sedentare îl îngrăşase puţin, îndulcindu-i vigoarea agresivă, pe care i-o dăduse războiul. În gesturi şi în unele inflexiuni ale glasului, cînd era cu Marieta, începea să samene cu conu Mihăiţă Balmuş.
După moartea Olguţei se deprinsese să fumeze. Nu se mai putea dezbăra de tutun, dar Marieta îi raţionase fumatul: zece ţigări pe zi. Cu ochi atît de umezi îl rugase să facă acest sacrificiu pentru ea, încît îl făcuse, respectîndu-l. Această
dovadă de voinţă, de stăpînire de sine, îi devenise tot atît de necesară ca şi cele zece ţigări cotidiane.
Aprinse o ţigară: a unsprezecea.
Mirosul de oţet îi stăruia în nări, amintindu-i umilitor ― acum ― scena dinainte de culcare. Participase la o întrunire liberală în judeţ. Năduşise vorbind.
La întors, în automobil, ziua de april se dovedise mai mult luminoasă decît caldă.
Răcise. Se înapoiase pe la opt, fără glas, tremurînd. Marieta se transformase în pătimaşă infirmieră. Îi făcuse imediat patul, foc în odaie, masaj cu oţet de trandafiri, lapte bătut cu gălbenuşuri de ou şi rom; îi dăduse aspirină, îl unsese pe nas şi în nări cu vaselină. Îi pusese şi ventuze, pe deasupra. Cetluise ferestrele, condamnase uşile de-afară, ca să evite curentele. Mîncase în goană. Venise la el în pat, alături, dăruindu-i căldura trupului ei viu. Dragostea, cu lampa stinsă, fusese ultimul medicament, administrat cu devoţiune.
Abia acum, în această odaie întunecată, mirosind a închis şi a oţet de trandafiri, îşi aminti că afară, cu luna plină, trecea o noapte de april.
Papucii, la marginea patului, pe covoraşul moale; tic-tacul ceasornicului atîrnat de cîrligul unei semilune de alamă cu termometru, cadou util de-al Marietei; respiraţia calmă a Marietei, al cărei trup, lipit de al lui, năduşise devotat subt cuverturile de iarnă, cu care îl acoperise...; şi dispariţia acelui vis trist, frumos şi vag, amintindu-i de Olguţa şi de un alt Mircea...
Îşi trase piciorul, dezlipindu-şi-l de pulpa feminină, îşi îndepărtă coapsa.
Se trezi pe marginea patului, cu ţigara aprinsă, între degete. Era atît de ordonată
Marieta, încît întinzînd mîna prin întuneric, găsi, exact la locul său, scaunul cu halatul de noapte, în timp ce vîrfurile picioarelor intrară maşinal în papucii de pîslă.
Deschise uşa, ţinîndu-şi suflarea: evada. Respiră. Deschise uşa din faţă. Era în lumină, ca pe ţărmul unui basm. Avu gestul de îmbătare al femeilor, cînd, răsturnînd capul pe spate, aduc cu mînile o creangă înflorită, încovoindu-i vîrful spre faţa lor.
Sute de nopţi trecuseră pe lîngă el, fără să le vadă, fără să le presimtă. De cînd se căsătorise, se culca foarte devreme, zidit în fericirea intimă a patului conjugal.
Uitase înălţimea nopţilor, stelele, Calea-laptelui, şi gestul trufaş al trupului
omenesc în clipa cînd devine tulpina solitară a acestei imensităţi boltite în corola cerului.
Şi noaptea era de april! Înfloriseră atîţia zarzări peste noapte, că parfumul lor de sărutări de fete tinere părea al lunii pline, primăvăratec albă în noaptea străvezie. Înfloreau mereu alţi zarzări, fetiţele mirese ale primăverii, cu candoarea lor de muguri rozi şi flori albe. Plutea în noapte, printre zarzări, deasupra pămîntului nebulos, înălţat în lună, sfîşietorul vag de melancolie, acordul stins, pe care i-l lăsase visul lui.
Şi Olguţa murise...
Era în el o chinuitoare dorinţă de-a se pulveriza în noaptea de parfum şi de argint, de-a nu mai fi, de-a dispărea...
