Fruntea i se plecase. Şi ochii lui întîlniră pe pămîntul de primăvară în care era trupul Olguţei, o umbră groasă, lată, cu papuci de pîslă şi halat de noapte. Intră în casă. Trecu în odaia lui de lucru. Aprinse lampa. Se aşeză la birou. Deschise saltarul de sus. Scoase un pachet de ţigări. Aprinse o ţigară: a douăsprezecea.
Era în el tristeţa fără leac pe care i-o lăsaseră în adolescenţă, ultimele pagini ale Annei Karenin.
Olguţa, Mircea... Un fel de personagii moarte în paginele unui roman.
Existaseră?
Nici ochii, nici mînile, nu mai întîlneau nimic. Era singur ca după o lectură
tragică. În viaţă! Exilat din trecut, din tinereţă, ca dintr-o carte cetită, după
cuvîntul: fine.
Oftă. O amintire surdă îl făcu să deschidă saltarul de jos, în care păstra amintiri din tinereţă şi de la părinţii săi. Scoase o geantă. Geanta lui de licean la Liceul Lazăr.
"Hardtmuth"...
Găsise o plumieră plină de creioane Hardtmuth, trimisă de Olguţa la Bucureşti.
Pe capac, o inscripţie pirogravată:
"Fabrica recunoscătoare".
Creioanele erau intacte. Năvălea din plumieră, dimpreună cu mirosul creioanelor, rîsul de copil vesel al Olguţei, rîsul cu ochi negri şi dinţi albi.
Murise. Niciodată rîsul acela...
Portretul Olguţei, făcut de Alexandru Pallă, tot în geantă era. Marietei nu-i plăcea acea "oroare".
Oftă.
Scrisori de la Monica. Cerneală veştedă, hîrtie îngălbenită.
O foaie de hîrtie. O desfăcu:
5 iunie 1914
"Mă jur pe dragostea mea, mă jur înaintea sufletului meu întreg şi clar, că
dacă într-o zi voi simţi că sînt în rîndul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptînd şi propovăduind minciunile lor, şi trăgînd foloase de pe urma acestei voluntare sau involuntare sclavii; dispreţuind sufletul meu din această noapte, sau ironizîndu-l; tăgăduind că iubirea este singura justificare a vieţii, ultimul ei scop, singura şi suprema ei frumuseţă; mă jur pe dragostea mea, care în această noapte mi-a adus deplină lumină, să mă sinucid. Şi dacă îmi voi călca jurămîntul, dacă voi fi atît de netrebnic, încît să nesocotesc acest sfînt legămînt luat faţă de mine însumi ― să
ştiu că sufletul mi-e rupt în două, şi că merit să trăiesc înainte, în rîndul tuturora, la fel cu toţi, fiindcă o dată cu jurămîntul acesta, pe care l-aş rupe şi l-aş călca, mi-aş rupe şi aripele, şi zborul,
Mircea Balmuş."
Avu înălţarea cutremurată a animalelor tinere, cînd adulmecă vînt de primăvară.
― Puiule! Puiule!
Tresări. Marieta intrase fără s-o audă.
Era pe genunchii lui, în cămaşă de noapte, desculţă, cu capul prăbuşit pe pieptul lui. Îi simţea cu pieptul bătăile inimii, şi intră în el căldura trupului ei prin batista subţire. O strînse tare. Braţele ei îi încolăciră gîtul. Avea un trup elastic ca piersicele roşii, şi părul despletit şi răscolit, cu luciri castanii în lumină, răspîndea parfumul său de noapte pe fîneţe. Pulpele-i atîrnau goale, albe ca miezul perelor.
Bătăile inimii ei îl înduioşau, dar, întîlnindu-i pulpele rotunde, dorinţa-i fulgeră
roşu înduioşarea. O strînse. Vibra cald, cu un gemăt slab, în braţele lui tari. O
răsturnă jos, pe covor.
Se ridicară congestionaţi.
― Ne-a văzut luna! se alintă Marieta.
"Mircea Balmuş."
Iscălitura lui de acum zece ani. Îl privea de pe foaia de hîrtie.
― Puiule, ce arzi? O scrisoare de dragoste?
Foaia ardea, ţinută de un colţ deasupra scrumelniţei.
― Uită-te!
Ochii Marietei văzură subt flacără. În invazia neagră a carbonizării, iscălitura:
"Mircea Balmuş". Îl strînse în braţele goale, cu recunoştinţă, lipindu-şi trupul de el.
Scrum, numele ars căzu şi el în scrumelniţă, ca o uscată dungă de doliu.
