venise în goană la gară, trecînd printr-un oraş întunecat, plin de soldaţi, ca să-i spuie: "Să te întorci sănătos", cu ochii plecaţi şi mînile ei ― mînile de o suverană

energie deasupra clapelor pianului ― subţiri, uşoare şi timide în mînile lui...

Fără voie, Vania îşi privi mînile ― trecuse tot războiul asasin prin ele, cu baionete, puşti, evadare, gîtuire, granate, glod, singe ― şi găsi, neşterse, mînile subţiri, uşoare şi timide.

Oare venea într-adevăr în ţară pentru o moştenire?

"Acolo n-ai să te uiţi."

"De ce?"

Respiră adînc şi nu se uită.

Dar îi era sufletul ca un munte învăluit în violete.

Se stinsese zîmbetul şi culoarea pe obrajii Olguţei. Abia acum îşi dădea seama că Vania se schimbase: nu mai vorbea cu ea. Şedea singur, privind marea, cu capul întors. Profilul i-l vedea numai luna.

*

Cu douăzeci de ani în urmă, Vania Dumşa, văr de al doilea după tată cu doamna Deleanu, sosise ― sau, mai exact, căzuse la Iaşi, refugiindu-se din Rusia, unde tînărul student revoluţionar avea de ispăşit o pedeapsă de 10 ani în frigoriferul politic al Siberiei. Cu păr ceva mai lung ― curînd retezase scurt acest romantism aparent ― cu bluză rusească, geamandan pirpiriu, palton, şapcă şi pungă plată. De pe atunci cu geamandanul, ca Don Quichotte cu Rosinanta pe căile-lactee ale morilor de vînt.

Devenise imediat gloria facultăţii de matematici. Dar o glorie neagră, ca

Lucifer printre îngerii fondanţi ai paradisului. Inaugurase ironia şi chiar sarcasmul în dialogul matematic dintre bancă şi catedră. Nivelul cugetării celorlalţi era al hîrtiei cu cifre, clădite în volum prin suprapunere, pe cînd cifrele palpitau înalt în cugetarea lui, ca stelele vii ale cerului. Pentru ceilalţi matematica era o profesie, pentru el, o aspiraţie sufletească, acelaşi elan care pe unii îi duce spre Dumnezeu, pe alţii spre pămînt.

Dar concomitent cu activitatea matematică, neîndestulat, întreprinsese diverse activităţi publice, în genul celora din Rusia, care-l făcuseră să devie scandalul universităţii şi al benignului oraş moldovenesc.

Vroia, de pildă, pămînt pentru ţărani, el, un Dumşa, fecior de boieri adevăraţi, student pe deasupra. Vroia pămînt pentru ei, fiindcă socotea că numai pămîntul posedat pe veci va fi generatorul de civilizaţie al acestei clase formidabile numeric, deci al ţării întregi, căci, spunea el, civilizaţia oraşelor nu însemna civilizarea ţării, după cum tratamentul estetic al obrazului plin de coşuri, cu pudră şi sulimeneli locale, nu înseamnă purificarea infecţiei sîngelui. Concepea de asemenea exproprierea nu ca o gratificaţie de acordat ţăranilor, ci ca o restituire.

Reacţiona în acest fel faţă de toate realităţile sociale soluţionate agreabil, pe atunci, pentru clasele dominante.

Vroiau şi alţii ceea ce vroia Vania, dar vroiau moldoveneşte, decorativ, blajin, aşa cum aspiră spre cer timidele şi molaticele dealuri ale Moldovei: gesturi de fum mai mult decît de pămînt. Aducea puţin Nistru în Moldova Prutului şi-n Iaşul Bahluiului.

Animator, găsise aderenţi, mai mult, fanatici între camarazii săi. Înjghebase o revistă intitulată scurt Nu, care opunea un veşnic veto "da"-urilor obşteşti .Evident, nici profesorii nu erau cruţaţi de acest "nu", erga omnes, cum spuneau colegii de la Drept. Revistele universitare, îndeobşte, au un public limitat, căci, în genere, n-aduc altceva decît entuziasmul tineresc de care buzunarele părinţilor sînt blazate.

Revista lui Vania însă aducea în oraşul lui Panu acel pelin al sarcasmului, pe care mulţi bătrîni îl apreciaseră în tinereţe. Aşa că Nu în Iaşi era preţuit esteticeşte.

Ciudat: ceea ce era destinat acţiunii sociale, destructive pentru doctrina reacţionară, era aplaudat în saloanele Iaşului. În sfîrşit! revista era discutată, apreciată, hulită, criticată, detestată: într-un cuvînt avea lectori. Directorul ei avea duşmani.

Colaboratorii ei, prestigiu. Revista pamflet e un edificiu cu un singur paratrăsnet.

Nu îl avea pe Vania.

Trăsnetul solicitat apăru din senin, o femeie: Ioana Pallă. Femeile mai îndrăzneţ curioase sufăr o străveche atracţie pentru oamenii reputaţi "răi": aceeaşi impulsiune, în ordinea intelectuală, ca cea care le face să prefere alimentele pipărate, muştarurile, sosurile englezeşti, în ordinea alimentară. Răutatea e

"picantă". În salonul "închis" al Ioanei Pallă, intrase tînărul revoluţionar transnistrian.

Cast trupeşte şi sufleteşte, cum numai palizii ruşi nu englezii cu sînge şi ten de tomată, ştiu uneori să fie, Vania reacţiona agresiv, cinic, brutal ― în idei, evident, căci, profund iniţiat de propria-i delicateţă nu confunda, româneşte, vulgaritatea cu puterea ― în faţa Ioanei Pallă, prerafaelită pe atunci, în discuţii, ca un vitraliu cu suavităţi de crin lunari şi stînjenei vesperali.

Vorbele lui Vania consumau dinamita şi vitriolul tuturor atitudinilor explozive în revoltă şi corosive în judecăţi. Brutalizată, Ioana admira în el fastul barbar al puterii bărbăteşti, şi-l stimula pe tărîmul discuţiilor.

Majuscula iniţială a atitudinei lui Vania ― iarăşi în discuţii ― faţă de fenomenul "femeie", alături de părerile curente, era acelaşi "nu" prometeic al tinereţei universitare în jurul lui grupate.

Nu! Femeia nu poate fi o proprietate individuală, cît timp Adam e un plural şi Eva la fel, de cînd cu gramatica paradisului pierdut. Căsătoria monogamă: invenţia creştinismului, utilă preoţilor prin virtualitatea de noi căsătorii, şi avocaţilor prin divorţurile prealabile. Poligamia natural că e anatemizată de preoţi şi condamnată

de legişti, de vreme ce le expropriază latifundiile profesionale.

Nu. Fidelitatea e crimă de les-biologie. Viaţa este proces de experienţe cît mai variate, nu de monotonii reiterate. Toţi oamenii de geniu, toate formulele proeminente ale vieţii sînt rezultatul unui adulter proxim sau depărtat. În pomicultură adulterul moralei e sfînta instituţie a altoiului. Şi însuşi pămîntul e fructul unui adulter cosmic.

Nu. Femeia să fie nesinceră, perfidă, diversă, conglomerat de sincerităţi autonome; să poată iubi mai mulţi bărbaţi deodată, cum marea primeşte în acelaşi culcuş de apă suplă, în care trupul ei e veşnic altă lumină cu alte unde, revărsarea, felurit ritmată şi colorată, a fluviilor care-i dau viaţă şi vigoare.

Iubirea platonică? Nu. Nu există. Există glande şi există frumuseţea. Varsă

cincizeci de ani pe dragostea eternă a lui Romeo şi Julietei; Julieta va închide fereastra ca să nu răcească, trăgînd storul pe splendoarea lunii, care incomodează

somnul; Romeo, numai la gîndul că există scări ― de lemn comod, nu de mătase elegantă ― va binecuvînta eternitatea plană, cu perne moi, a patului. Reia-le cei cincizeci de ani, şi fiziologic vor fi lirici în poemul lui Shakespeare.

Nu! Nu! Nu! ... Corsar negru în faţa flotelor imense ale da-urilor, distrugea.

Într-o zi, Ioana Pallă, campioana suavităţilor în discuţii, spusese da. Şi Vania.

Adică "da"-ul căzuse între ei ca un măr copt; vorba devenise fapt trupesc.

Ioana gustase cu o profundă jubilare savoarea decepţiei. Era întîia femeie a acestui padişah al haremurilor verbale. Trupul Ioanei, ca întîiul steag înfipt în Polul Nord, fîlfîia pe o împărăţie de zăpezi intacte, fără urme de galoşi, în bătaia unor vînturi nealterate de nici un iz omenesc. Epilogul întîiului dialog trupesc fusese neaşteptat pentru Ioana. Vania îi ceruse să plece cu el! Unde? Oriunde. În Africa, în America, în Australia; de pe atunci avea aptitudini continentale. De ce? Nu

putea să accepte ignobilul gest de a saluta şi surîde omului bătrîn care era soţul amantei sale. De ce? Prefera să bea apă din pumni sau să moară de sete, decît să-şi moaie buzele după altul. De ce? Fiindcă o iubea. Ei şi?

― Cum?

Aşa cum ar striga profetul tînăr în faţa cerului crăpat deodată, gol, fără

Dumnezeu: "Cum?" cu sufletul spart ca şi cerul.

― Bună seara.

― Ne vedem mîne, Vania, zîmbise Ioana Pallă, care cunoştea perfect legile gravitaţiei.

Dar nu-l cunoştea pe Vania. A doua zi, tînărul revoluţionar plecase în America.

Îi era scîrbă nu numai de Iaşi, de Moldova, de România, ci de întreaga Europă.

Oceanul despărţitor era de rigoare: atlantică batistă dusă la nas.

Desigur că şi Ioana Pallă ar fi plecat după el în America ― gestul lui Vania bătea recordul picantului ― dar între timp sosise din Franţa Alexandru Pallă, dînd o inedită savoare Europei.

De atunci ― douăzeci de ani ― Vania cunoscuse femeia, aşa cum mănînci din picioare, aşa cum bei din fîntîni, mereu altele, la drum lung, în scurtele popasuri.

Dincolo de trup nici o femeie nu trecuse în mînăstirile dragostei zăvorite de blestem.