Cine şuiera?

Se strînse în palton, încheindu-şi nasturii cu degetele-n friguri.

Cine şuiera moartea lui Boris Godunov?

― Va...

Numele frînt în întîia silabă se rostogolise ca o tidvă, nu din buzele Olguţei, ci din trecutul căscat.

Era îngrozitor de straniu şuierul mortului, cîntecul buzelor lui, suflarea lor, răsunînd după şase ani, în singurătatea mării.

Cine şuiera întocmai ca Vania?

Cine cuteza?

Sub fruntea Olguţei ochii se înăspriră, deasupra lor, sprîncenele îşi desfăcură

aripele curbe.

Şuierul venea de jos. Traversă puntea, coborî îngustimea scărilor repezi, cu şuierul în urechi, călăuzit de el, cu pumnii strînşi, cu dinţii strînşi. Vroia să-l vadă

şi să-i spuie:

― Taci.

Cui?

Nu se mai auzea nimic.

Coverta cabinelor de clasa III-a mirosea a gudron, a ulei şi a cauciuc încins.

Mormane de parîme, clădite ca nişte buţi de frînghie. Lăzi. Buccele. Panere.

S-auzeau maşinile duduind înfundat.

Un marinar neverosimil, de tinichea parcă, în mărime naturală, proiectat pe cer.

Şuierul...

După un morman de parîme era şuierul, omul. Nu era. Marea, luna, frînghiile, tîmplele, maşinile vaporului îi băteau în tîmple.

― Vania.

O umbră culcată într-o barcă de salvare se ridică, mult mai înaltă decît Olguţa, crescu, crescu mult mai înaltă decît cerul, se aplecă... Un uriaş o culege în palmă, o ridică spre ochii lui verzi, minusculă în tremurul de libelulă al inimii, o lasă, o ridică, o lasă, o ridică... Ochii verzi, marea, înecul într-o privire verde... Şi o orgă, în catedrala lumii, cu toate vînturile mării, înălţă un singur acord:

― Olguţa!

Şi amuţi secată.

Tremura. Cu tot trupul şi cu dinţii. Se destrăma în ploaia unui tremur, care-i cernea mintea, gîndurile, amintirile. Dinţii ciocniţi mărunt îi sunau ca o măzăriche de gheaţă pe sticlă. Nu putea vorbi. Nu putea zîmbi. Dezagregat în tremur ca o ninsoare, cu ondulări de vifor, sufletul îşi pierduse conturul.

Mormanul de parîme de care-şi rezema spinarea avea o duritate vînjoasă de rădăcini seculare. O învelise cu paltonul lui peste paltonul ei. Pe podele, subt ea, aşternuse un pled cu o arsură neagră: de ţigară probabil.

Ochii ei aveau intensitatea de întuneric şi mişcarea amplă a ochilor de paralitic.

Îi urmărea toate mişcările.

Întîiul gînd se formă deodată şi răsună absurd, formidabil de, absurd în tăcerea de cataclism care-l născuse.

― Un "primus".

Vania fierbea apa într-un ceainic de metal, la flacăra unui "primus" aşezat pe o lădiţă.

"Un primus", stărui gîndul şi, după el, a doua absurditate răsări: Primum vivere,

deinde philoso-phari.5 Cu această maximă îşi inaugurase cursul de filozofie, profesorul de la Humpel.

Poate că întîiul om, Adamul biblic ― deschizînd ochii în care se năştea privirea omului cu mugurul luminii în ea, şi mişcînd mîna cu care ridica lespedea veacurilor ― şi-a frecat ochii, mahmur, ca orice om care se deşteaptă din somn.

Dar strănepoţii au vrut ca ediţia princeps a omului, încă umedă de tiparul dumnezeirii, să fie sublimă, deşi în clipa aceea n-avea cine s-aplaude.

De aceea deşteptarea întîiului om e reprezentată floral: crin pur al întîii mirări desfăcîndu-se gol, mireasmă şi petală, în mîna lui Dumnezeu.

Din absurd în absurd, din glumă în glumă, din amănunt în amănunt, sufletul Olguţei se refăcea. Miliarde de păianjeni zideau din nou golul prin care statura unui uragan trecuse, lăsînd portalul dimensiunii lui.

Vania existase pentru ea din clipa cînd îşi auzise numele spus de el, dar existase astronomic, nebulos: cum o planetă-i pentru altă planetă. Apoi totalizat în contur geografic, ca un continent: Vania ― ca un continent răsărit din ape ― viaţa lui Vania. Exista viaţa lui Vania. Mai mult o certitudine decît o realitate.

În vaste vîrtejuri concentrice, sufletul se apropia de el. Pînă cînd uman, ultimul cerc încremeni în zîmbetul umed al privirii care-l cuprinse pe Vania, se topi şi, viu, căzu de pe gene de-a lungul obrajilor.

― Bea, Olguţa.

Cu o mînă îi sprijini capul, cu cealaltă îi duse ceaşca fierbinte la gură. Sorbi ceaiul, cu lacrima pe buze, şi abia atunci îşi dădu seamă că era trează.

*

Tremurul de frig se convertise în profundă vibraţie de căldură, cu unde repezi.

Copiii, cînd intră vara pe uşa sofrageriei, prăpădiţi de murdari şi rupţi, după ce o după-amiază întreagă au bătut mingea au obrajii Olguţei. Aceşti obraji sînt gloria sîngelui. Dar şi ochii, în negru, erau la fel cu obrajii. Şi buzele, în roş, erau la fel cu ochii. Numai capul i se vedea, aprins în aroma agerii tinereţe, deasupra mormanului de stofă care-i înghiţise trupul.

Tăcea cu vioiciune. Tăcea cu absolută sinceritate a obrajilor, a ochilor şi a buzelor. Sufletul abdicase: culoare în obraji, privire în ochi, umezeală pe buze, era adînc avînt de sevă pentru faptul fraged al fericirii.

― Îmi pare bine că te văd, Olguţa.

Un prietin îţi oferă la el acasă, ca aperitiv, o tartină cu icre negre. Crusta pîniţii e blondă şi sună sfărmicios ca o cojiţă de purcel fript; miezul e o spumă de aluat 5 1

Întîi să trăim, apoi să filozofăm (lat.).

pufos; untul, pur ca privirea vacii; icrele, boabă cu boabă delectabile în gură cum sînt mărgăritarele în şirag.