― Nu.
― Mă aşteptam.
Tace.
Pun cartea la loc. Nici n-a cetit-o. Dorian Gray, bunul meu Paşa, e ca un patde dragoste. Cine-a cetit volumul acesta a lăsat urme. Era intact, cum îl lăsasemnoi.
― Arsène Lupin îţi place?
― Spune drept.
― Da... fiindcă...
― Am înţeles.
Se uită urît. [...]
Îlalimentez din biblioteca lui Sake. Cînd mă vizitează îi trimit în grădină unroman de Gaston Leroux, Maurice Leblanc sau Paul d'Ivoi să-i ţie de urît.
Probabil că-l pasionează. Stă după-amieze întregi în grădină. Eu stau în casă. Laplecare, îi împrumut în genere romane în cel puţin trei volume ― Alexandre Dumas, Eugène Sue, Xavier de Montépin ― cu speranţa că mă va lăsa în pace măcar o săptămînă. Desigur că ceteşte zi şi noapte. După cel mult două zile ―
indiferent de numărul volumelor ― mi le aduce îndărăt. Îi dau altele, mai numeroase. Le înghite şi iar vine. Pînă la sfîrşitul vacanţei trebuie să comand o nouă provizie (are şi Sake nevoie), şi cea pentru grădină, şi cea pentru acasă se topesc. Cultura lui Sake de o viaţă întreagă e devorată într-o singură vacanţă!
Vezi dar cu cine ai a face: un Sake en herbe!
Dar n-am isprăvit.
Toţi am fost plagiatori în tinereţă, însă cu modestie. Te văd pe tine, de pildă, laşaisprezece ani, spunînd flirtului tău:
«Nu-i aşa că luna pe turla bisericii e ca un punct de aur pe un i?»
Alţii, mai puţin mussetieni, vorbesc de trandafirii aurorei, de diamantelepicăturilor de rouă, de noaptea ochilor, de mînile iubitei:ca doi crini etc..
Normal şi cuviincios ar fi ca şi foarte normalul elev Deleanu să facă la fel. I-aş
trece o exclamaţie luatădintr-o juxtă oarecare, o metaforă din Hugo .
― În sfîrşit, materialul poetic învăţat la şcoală, vorba avînd avantajul că te cruţă de grija ortografiei.
Dumnealui, nu!
Într-o zi mă coboram în grădină să-l alimentez cu romane senzaţionale, adică
să-l congediez. Tocmai atunci scăpase în grădină un curcan, care, văzîndu-mă s-aburzuluit.
Tînărul Deleanu exclamă către mine:
― Uite la el: parcă-i o apoteoză de fluturi albi!
Am tăcut.
Altădată. Răsărise o lună roză. Tînărul inspector al grădinei mele exclamă:
― Noaptea aceasta e ca plăcile de gramofon cu Carusso: e însemnată cu cerc roz la mijloc.
Altădată, despre un muşuroi de furnici:
― Parcă-s icre negre în delir!
Despre coarnele unui bou:
― Îşi poartă musteţile pe cap.
Cîtăva vreme amtolerat. Mă amuza candoarea. Pînă cînd i-am spus:
― Să ştii că-l cunosc foarte bine pe Jules Renard. Studiază altceva, dacă ţii să
mă epatezi!
S-a roşit ― ca plăcile lui Carusso ― a bîlbîit şi n-a mai venit o săptămînă.
De atunci a renunţat să mă epateze. Se mulţumeşte cu porţia, regulat servită,de romane senzaţionale.
Bunul meu Paşa, tu şi tînărul Deleanu!
Ai patruzeci şi şapte de ani. I-adevărat, cochetul meu Paşa. Dar eşti AlexandruPallă, Paşa, palat oriental cu vedere pe Bosfor. Tu singur ţi-ai servit acestmadrigal.
Şi care-i femeia în stare să prefere unei ferestre de palatoriental cu vedere peBosfor un ochi de geam cu vedere pe Liceul Lazăr!
