E într-adevăr fetiţă. E tînără cum numai frumosul ştie să fie. O dublă
ingenuitate trupească şi sufletească îi conferă acest singur titlu de nobleţă pentruo femeie frumoasă. Dar perfecţiunea, arta ei de-a se îmbrăca şi pieptăna, nu erafinament decadent. E... dar să-ţi transcriu un alt hai-kai de-a Adiei.
«Un zarzăr înflorit se îmbracă bine? Nu. Înfloreşte. Atîta ştie: să înflorească.
Dacă în april n-ar înflori, n-ar şti să se îmbrace, fiindcă nimeni nu l-a învăţat.
Haina unui zarzăr înflorit e graţia sincerităţii lui involuntare.»
Ioana, să poţi explica atît de just şi cu atîta profunzime farmecul adevărateicochetării ― şi să fie totuşi de copil buzele care vorbesc şi ochii cure zîmbesc miraţi! Miraculos!
Adia e urzită din culori şi zîmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei:
«O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau rîsul...
O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.
Mierea se face în livezi şi bătrîneţa în biblioteci.»
Ruda ei o instalase la hotel «Danieli», bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nupoate concepe şicul decît cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliude orchestră în banca întîia, la simfonicele Ateneului, şi hotel «Danieli» laVeneţia.
Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.
Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduciun ou mare de ciocolată, cu fundă demătasă, plin de surprize?
S-o fivăzut pe Adia coborînd din gondolă, cuumbreluţa roşie deschisă ― esingurul fard pecare şi-l pune cînd e soare ― cu picioruşe de păsărică pesolemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am rîs, ochi în ochi cu gondolierulcare i-a aruncatitalieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floareagondolierului.
Te miri şi tu, mă mir şi eu!
Am devenit liric permanent; de la ceaiul de dimineaţă pînă la isprăvitulbinecuvîntatelor insomnii: cunosc şi eu, Ioana, «aurora cu degete de roză». Numai pestez, nici nu mai exclam în vechiul şi predilectul meu limbaj rablezian.
Adia doarme la etajul întîi. Tot etajul de sus e locuit de ea. Are candelabre pecare le face să sune, uneori le şi sparge, jucîndu-se cu ele ca un pui de veveriţă. E
un necontenit cling-clingde cristale ciocnite deasupra mea. Îmi rîde deasupracapului.
Sînt îndrăgostit, Ioana. E ca o ploaie de primăvară simţită pe inimă. Toatetablourile pe care le pictez surîd.
Într-o zi, pe cînd îi făceam portretul, a venit lîngă mine şi mi-a cules cîteva firedetutun încurcate-n barbă.
Ioana! Ioana!
O pictez într-o tunică «Fortuny» de catifea verde, cu uşoare desemne de aurşters. În jurul taliei, o centură de argint sur, cu paftale. Să vezi părul Adiei ―
gloria toamnei în soare ― în contrast cuverdele de baltă tomnatecă în umbră altunicei şi ochii... Niciodată n-am văzut ochi verzi atît de mari! E singuradimensiune amplă a Adiei. Au mărimea ochilor negri ― cînd sînt mari ― şi-s verzi cu intensitate, un verde umed şi înflăcărat totodată, avînd sonoritatea triumfală a roşului-aprins. Îţi dau sete ochii Adiei. Ai vrea să te îneci în ei. Uneori, cînd marea e colosal de limpede şi încărcată de lumină, ai aceeaşi dorinţă de cufundare.
Şi să vezi, Ioana, mînile ei ― încrucişate pe genunchi, cum le-ai văzut şi tu, dar pe verdele lui «Fortuny»! Înţelegi fetişismul. Mînile Adiei, tăiate şi aşezate pe o pernă, pot fi adorate în genunchi. Podul palmelor e roz ca floarea leandrilor, şi mişcările sînt joc de fosete. Nu poartă inele. Degetele sînt mai goale şi zboară mai uşor.
Şi acum, să-ţi pun şi eu o întrebare la care te rog ― te rog, Ioana ― să-mi răspunzi imediat, cu tot ascuţişul minţii tale. Cine e tînărul Deleanu? Cum e? Cîţi
ani are? E frumos? Ce gen de frumuseţă? E seducător? Are farmecul tinereţiinumai, sau şi farmecul arzător şi tulbure al talentelor crude? Nu cumva e ungogoman? În sfîrşit, tot ce crezi tu c-ar fi util pentru a înţelege dragostea Adieipentru el.
Căci Adia Veneţiei, Adia mea, îl iubeşte pe acest Deleanu!
De unde ştiu că-l iubeşte?
De unde vrei să ştiu cînd Adia e limpede şi străvezie ca aerul marilor înălţimi?
Ea singură mi-a spus.
Mă chinuieşte imagina acestui tînăr necunoscut. Vreau să ştiu de la tine cine-i.
Vreau, Ioana, un diagnostic lucid, complet, brutal, ca acela pe care-l ceri mareluispecialist mondial, de el atîrnînd sinuciderea sau speranţa.
lată cum am aflat rolul pe care acest tînăr tiran al nopţilor mele îl are în viaţaAdiei.
Căutînd într-o zi în caseta cu hîrtii preţioase, am dat peste scrisoarea ta, ştii că
păstrez tot ce vine de la tine. Am recitit-o, era doar preludiul Adiei. Şi am asistatpentru întîia oară (la întîia lectură eram simplu lector amuzat) la scena din tren;răpirea din compartiment, sărutările de pe culoar... De atunci, a început să mă
roadă acea curiozitate ― cu dezvoltări şi comentarii fantastice ― îndreptată
asuprasingurului episod cunoscut din trecutul femeii iubite. Aria din Manon, pecare involuntar o fredonai tu, spectatoarea scenetei de pe coridorul trenului, mă
obseda, dîndu-mi... ceea ce tristeţa dă liceenilor! Cam ruşinos! Batistele melevaste erau făcute numai pentru nas!
Tînărul Deleanu, pe care ai omis să mi-l descrii ― calificativul «băieţoi», peiorativ în gura ta, nici nu-ţi închipui, Ioana, ce seducătoare întruchipări poate avea în închipuirea unui Paşă de patruzeci şi şapte de ani! ― a aterizat în mine, proteic; uneori mai fastuos decît Cesar Borgia, alteori mai îngeresc decît Shelley, alteori ― rareori ― băieţoi cu mustăcioară, pomădat şi parfumat. Din nefericire, această ultimă versiune e neverosimilă: nu poate intra aşa ceva prin porţile împărăteşti, care sînt ochii Adiei, oricît de ilogică ar fi dragostea. Capriciul da, dragostea nu. Şi Adia îl iubeşte.
Ştii prea bine, Ioana, că nu pot ascunde nimic multă vreme. Am un sufleteruptiv..."
