Tîrziu, noaptea, Olguţa umpluse la loc geamandanul şi, după ce privise lung pe fereastră pustiul întregii lumi, aşezase în geamandan cascheta englezească şi paltonul, care pînă atunci, scuturate şi periate zilnic, stătuseră afară.

Şi totuşi plecase, trăise. Viaţa ei din ultimii ani nu avea gestul crengilor rupte.

Îşi pierduse poate exuberanţa de odinioară. Ca obrazul adolescenţei de pescar crescută pe mare, energia ei devenise mai gravă, mai concentrată, de o amploare sobră în mişcările ei. Apoi muncise.

Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuţi la Paris erau ogor arat de mînile ei, cu toată puterea braţelor şi încordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiată

de orgoliu. Sîngele de cal arab al mînilor ei se răzvrătise la început, constrîns de disciplina monotonă a gamelor şi a exerciţiilor zilnice. Îl stăpînise. Deget cu deget, muşchi cu muşchi, mişcare cu mişcare, îşi refăcuse mînile.

Erau perfecte, dulci şi dure, suple şi fierbinţi, cu-ncheietura braţelor flexibilă, şi fiecare deget stăpîn pe strălucirea lui distinctă în armonia celorlalte, ca stelele în constelaţii. Puteau scoate din claviatură sunetul pur, care-i lumină-n nopţile cu lună

plină, şi armonie dominatoare în Beethoven; sunetul grav, care-i privire în ochiul lui Dumnezeu şi armonie solemnă în Bach; sunetul fraged, luceafăr în calea magilor din Bethleem şi radioasă armonie în Mozart; sunetul stins, care-i prelungul gol al oglinzilor istorice în muzeele pustii şi armonie mistuită în Chopin.

Putea smulge gloria, cum smulsese împăratul corsican coroana împărătească

din mînile papei. Îşi pregătise mînile în umbră, şi le călise în apa vie a sufletului.

De ce?

Pentru cine?

Era singură ca perfecţiunea acalmică a mării pe care plutea. Moartea lui Vania îi cruţase viaţa, lăsîndu-i intactă energia elanurilor, răbdarea înfrumuseţării lor ―

dar îi luase dragostea.

Monica îl iubea pe Dănuţ; toate camaradele ei iubeau. În toate vibra un clopot, trist sau vesel, dar vibra. În ea nimic. Îşi pierduse sonoritatea esenţială a vieţii. Nu mai putea iubi. Ş-abia acum îşi dădea seama că Vania murise. Nu crezuse pînă

acum. Mintea ştia că Vania murise, cum ştii că Dumnezeu nu-i; totuşi, te închini, şi absenţa-i o prezenţă.

Nu şi-l putuse închipui pe Vania mort. Un mort e galben, cu mînile inert încrucişate pe inima oprită. Sufletul ei nu-l putea răsturna în moarte. Ca un clopot, care la gestul răsturnării răspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de bronz, mai viu îl vedea pe Vania, pe măsură ce-l credea mort.

Se pregătise pentru el, deşi îl ştia mort. Dar îl aştepta. Muncise, se adîncise, devenise frumoasă, aprig frumoasă, ca un acord fără pedală. Pentru cine?

"Mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite."

Ştia că murise Vania, fiindcă abia acum vorbele doctorului Mass, cu prevestirea lor lugubră, se prefăcuseră în cenuşă uşoară.

Calmă, se ridică din chaise-longue. Alexandru Pallă adormise cu bărbia în piept. Învăluit în vasta pelerină neagră, cu barba luminoasă, părul alb în ondulată

răscoală şi trăsăturile solemn frumoase, părea un mitropolit mort ascultînd coruri.

Umbra Olguţei trecu lîngă el, spre marginea covertei. Îşi rezemă coatele pe ea.

Înclină capul. Pletele-i alunecară pe tîmple, deschizînd aripele lor de corb heraldic.

Adînc, adînc privirile căzură ostenite în lumina apei.

Luna se înclinase. Fără cută, cer senin de dimineaţă, marea aştepta obrazul lunei.

― Bietul papa...

Îl vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului Constanţa, cu tîmplele acoperite uşor, mătăsos, de fumul alb al bătrîneţii, pe care degetele ei îl dezmierdau uneori. Plin de păcatele normale tuturor bărbaţilor, dar ţinîndu-le în vitrină, şi totuşi pur ca şi surîsul de copil pe care anii nu i-l izgoniseră; înecat în datorii de bacara, muncind de dimineaţă pînă seara ca să-şi sporească noaptea datoriile la club o dată cu nesomnul; devotat tuturora, înşelat de oricine vroia, zîmbind de toate, mai ales de el; cu fruntea lui bombată, ca o minge zvîrlită de un copil pe-o margine de acoperiş, şi cu pasiunea lui total admirativă pentru Olguţa.

Venise la Constanţa, smulgîndu-se de la un proces important, ca s-o mai vadă

pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură.

Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrînit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în

copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti pînă la gară. Olguţa era mai naltă decît el. Îi dezmierdase tîmplele năduşite şi fruntea fără de astîmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.

― Fetiţa mea...

Şi-l văzuse micşorat pe chei, din depărtare, fluturînd batista subt soarele necruţător, cu braţul întins ca un copil care şi-a pierdut zmeul.

Îi telegrafiase ziua sosirei la Bucureşti.

Scutură capul deasupra apei cu umedă suflare. Ar fi vrut să puie mîna pe fruntea tatălui ei şi să-i spuie:

― Papa, să nu fii supărat pe mine. Tu eşti bun. Dac-ai şti, şi tu mi-ai da voie.

Uită tot şi pe toţi...

Respira liniştit. Şi trupul şi sufletul o ascultau.

Va face un plonjon, va înota ― apa era glacială ― şi se va îneca. Imaginaţia îşi stinse luminile pe toate zările. O preocupau detaliile mărunte: să-şi scoată paltonul, pantofii şi rochia. Voia să fie suplă, cu mişcările libere în apă. Nu putea primi s-o înece, s-o asasineze greutatea hainelor. Vroia să înoate lung, frumos, tăind apa pe o coastă, cu avînturi ascuţite, pînă cînd, ostenit, îngheţat, la fel cu sufletul, trupul va consimţi frăţeşte să se odihnească definitiv în adîncimea aceluiaşi pat de lumină

curată.

În vîrful picioarelor se îndreptă spre proră, depărtîndu-se de Alexandru Pallă.

Îşi descheie unul cîte unul nasturii paltonului.

Toată marea era o aureolă uşoară între zări de argint umbrit.

Fiecare mişcare, proiectată pe clarul deşert, era simplă ca în stampele biblice.

Îşi deznodă fularul de la gît, fără grabă...

― ...?

Îşi trecu mîna peste frunte, plecă urechea, ascultînd.

Limpede, şuierul răsuna din nou.

Maşinal, îşi înnodă la loc fularul.

Boris Godunov intră în sala tronului, îşi vede copiii. E nefericit. Stafia ţareviciului ucis e în inima lui...