Îşi aplecase capul de tot, cu fruntea pe lespedea destinului.

― De ce?

Aspre, cuvintele porniseră cu pumnii strînşi din gura lui Vania spre fruntea lui, nu spre Olguţa. O loviră. Îl privi cu ochi în care nici o stea nu răsărise: Noaptea începutului.

― Fiindcă te iubesc.

Azvîrlise un soare în braţele unui om.

― Şi eu te iubesc.

Cine vorbise?

Olguţa ştia, fiindcă ascultase: Vania nu, fiindcă vorbise.

Din nou plecată, Olguţa îşi răcorea buzele pe lespedea destinului.

*

― Cînd plecăm?

Glasul Olguţei trecea pe subt umbrare cu mult soare printre frunze. Sunetele

erau grave de fericire, obosite de belşugul lor.

Dacă şi-ar fi întors faţa spre Olguţa, i-ar fi răspuns: "Cînd vrei".

Dar şi-o ţinea în palme, grea. "E un copil, e un copil", cîntau coruri de glasuri în el. "Cruţ-o... las-o, e un copil", porunceau glasurile în el.

Vorbi, ţinîndu-şi capul aplecat:

― Sînt un vagabond...

― Ştiu.

― ...Sînt... unchiul tău...

Glasul se înăsprise.

― Ştiu.

― ...Sînt cu douăzeci de ani mai mare decît tine...

Cum ar spune vîntul: vin de departe, am pornit cu gheţarii, am fost amar prin brazi, crîncen pe mări, am scuturat floarea livezilor de portocali şi am venit cu rîndunelele. Sînt bătrîn.

Olguţa zîmbea. Se rumenea omătul piscurilor pe obrajii ei.

― ...Am iubit o femeie...

Ochii Olguţei se micşorară şi, fără să vrea, scutură pletele care-i cădeau în ochi, descoperindu-şi fruntea.

― ...Acum douăzeci de ani, urmă Vania, sfărîmînd cu inima tăcerea buzelor.

Olguţa regăsi un zîmbet care clipise.

― ...Viaţa... viaţa...

Pieptul larg al lui Vania se umflă. Călca în sfîrşit pe pămîntul lui.

― ...Viaţa...

O privi pe Olguţa cu ochii care priviseră mereu viaţa în faţă, dominînd-o cu trupul bătut de toate vînturile, de toate nevoile, de toate greutăţile...

Şi întîlni un zîmbet, cu duioşie ireverenţios.

― Viaţa... e grea.

Atît găsise ca să bată medalia Infernului al cărui miros ars îi palpita în nări.

― Ştiu.

Un "ştiu" de rîs topit.

Şi pe aceeaşi faţă zîmbetul se stinse, trăsăturile se ascuţiră, fruntea se ivi, copleşind şi dominînd rotunjimea copilăroasă a obrajilor.

― Ştiu, Vania...

Mînile lui Vania, pe genunchii lui încleştate, se umplură parcă de conturul obrajilor Olguţei, rămînînd tot pe genunchii lui.

― ...Te iubesc, şopti Olguţa.

Obrazul Olguţei se înclinase fraged pe viola prăfuită a vorbei vechi.

Şi iarăşi zîmbetul aprinse feerii de ger subt lună.

― Cînd plecăm?

Şedea în faţa Olguţei, aplecat spre ea, cu mirare şi fără mirare, ca o mare

statuie de granit, care deodată ar vedea cu ochii ei de piatră macul privit de ochii orbi pînă atunci, în zeci de primăveri.

Înlătură cu o mişcare a mînii grămezile de ani din jurul lui, şi cu un zîmbet care se resemna să fie fericit vorbi încet, cu glasul lui adînc:

― Plecăm, Olguţa.

*

Prin somn îi simţise toate mişcările, cum simte fundul mării umbra unui nour din cer, călătorind altfel decît umbra vietăţilor adîncului mut.