Cînd ţi-e scump un om, lesne pot să-ţi fie icoane pentru adevărate îngenuncheri toate obiectele neînsufleţite ale intimităţii lui. Iubeşti atunci o batistă a omului dorit mai mult decît pe propriul tău frate. Ţi-e mai preţios ciobul de oglindă în care s-a privit, decît însuşi chipul părintelui tău mort. Şi mai dragă ţi-i lectura numelui său, iscălitură pe un petec de hîrtie, decît versurile cărţii cumpărate cu sacrificii.
Aşadar Sake, la început, ca şi Adelina, nu fusese un simplu Sake, deşi era.
Frăţia de sînge cu Alexandru, convieţuirea din timpul copilăriei dădeau sacru şi liric mister chiar evidentului Sake.
Apoi venise Alexandru, paşă la început. Cînd plecase, după doi ani de pictură
la Iaşi şi la Sălcii ― Ioana îi spunea Paşa. Dar paşă nu mai era. Lăsa în urma lui o sultană, al cărei bun plac îl urma plecînd.
De-atunci Ioana trăise multă vreme sultană, îmbelşugînd cu prisosinţă cronica nescrisă a Iaşului, în popasurile de vară, făcute la Sălcii, printre călătoriile de peste graniţă şi în iernile petrecute uneori în capitala Moldovei.
Şi iată că din nou reînvia ceea ce în adolescenţă fusese o confuzie: atracţia pentru o persoană legată prin ceva de cea dorită.
De cînd o văzuse pe Adina, tînărul Deleanu îi devenise indispensabil şi insuportabil, simultan. De asta îl vedea aproape zilnic, şi de asta îl ţinea în grădină.
Fără de Adia, tînărul Deleanu era un simplu "băieţoi". Dar Adia exista ― şi nu ştiuse unde-i pînă la scrisoarea lui Paşa ― şi singura ei urmă fusese tînărul Deleanu.
Pe Adelina o iubise, sau crezuse c-o iubise, pe tînărul Deleanu însă ştia că nu-l iubea: departe de asta! Atracţia era mai umilitoare, corvada ― mai grea.
Adelina era sora lui Alexandru Pallă.
Dar pe tînărul Deleanu Adia îl iubea.
Îl iubea?...
Logic, era imposibil ca Adia de la Veneţia să-l iubească pe tînărul Deleanu.
Nici chiar Adina cea din tren ― logic ― nu putea să-l iubească pe tînărul Deleanu.
Apariţia vaporoasă din tren ― fetiţă şi femeie în acelaşi timp, cum unii adolescenţi sînt fete şi băieţi ― nu putea iubi pe îngrozitor de concretul tînăr de la Medeleni.
Totuşi "exista" scena de pe culoarul vagonului: sărutările, lacrimile...
Şi existenţa acestei scene inexplicabile era singurul mister închis în acest tînăr Deleanu. Zile şi zile de-a rîndul, în prezenţa şi absenţa lui, căutase să-l descopere, cum ciocăneşti un simplu şi prozaic zid, în căutarea comoarei închise. Nu descoperise nimic. Zidul era plin. Dar e chinuitoare pedeapsă să dormi şi să trăieşti necontenit alături de un zid opac, în speranţa unei comori pe care n-o găseşti, în loc să fii liber, mai ales cînd libertatea de pînă atunci avuse dimensiuni de palat.
Era sigură că bunul Paşa va fi convins de scrisoarea ei ― dar ea nu era de loc.
În faţa femeii pe care-o dorea, avea clara conştiinţă că feminitatea ei se nimicise. Conştiinţa acestei infirmităţi era o armă poate, dar o armă bărbătească
oarecum, armă de înfrîngeri, fără tăiuş, elastică, moale, laşă.
Întrebarea care-l frămînta pe Paşa la Veneţia ― cine-i tînărul Deleanu? ― o chinuia şi pe ea, dar mai ascuţit, fiindcă tînărul Deleanu era lîngă ea şi Adia la Veneţia.
Iubea ca un bărbat şi se temea ca un bărbat ― şi femeia dorită rămînea mai femeie, înarmată cu toată feminitatea, pe care, nemaiavînd-o firesc, i-o atribuia.
O singură soluţie găsise mintea ei pentru a dezlega enigma tînărului Deleanu: să-l iubească. Iubindu-l, o clipă numai, dar sincer, ar fi descoperit cheia pe care orice femeie o lasă în dragostea pentru bărbat, singură cheie cu care poţi deschide măcar una din nenumăratele porţi după care e închisă şi ascunsă feminitatea ei.
Iubindu-l, ar fi ştiut de ce-l iubise Adia ― care, logic, nu putea să-l iubească ―
şi aflînd de ce-l iubise Adia, ar fi ştiut cum şi pe cine poate iubi Adia: ar fi aflat ilogicul, deviaţiunile specifice feminităţii ei.
Dar tocmai pe tînărul Deleanu nu-l putea iubi. Şi simulacrul unei iubiri nu putea fi edificator pentru ea.
Iată de ce, în faţa scrisorii care însemna venirea Adiei la Sălcii ― nu departe de Medeleni ― avea sentimentul de îngrijorare al unui avocat, care după ce-a pledat astfel procesul încît îl vede cîştigat ― pe faţa biruită a judecătorilor ― se cutremură, dîndu-şi seamă tardiv că onorarul ― neluat încă, şi insuficient garantat
― e îndoielnic.
*
Uneori, excesul de viaţă oboseşte: ai vrea să fii bolnav ca să te odihneşti în pat.
Din aceeaşi pricină, marii bogătaşi doresc "momente" de sărăcie, ca un ceai de tei după multă cafea neagră; inteligenţele în veşnic neastîmpăr, acalmia tonifiantă a prostiei; scriitorii prea glorioşi, antractele uitării; femeile cu prea mult succes, viligiatura singurătăţii; şi talentele tinere, măcinate de tumultul permanent şi anarhic al sufletului, lecturi plate, care tîmpesc şi distrează dînd sufletului fizionomia rubicondă şi beată a bucătăreselor din galeria la cinematograf.
Căutarea acestui echilibru îl făcuse pe Dănuţ, de-a lungul anilor, să cetească
pasionat în unele epoci ― uneori numai ― acea literatură care începe cu haiducii şi romanele demontate în fascicule, şi trecînd prin Ponson du Terrail, Michel Zévaco, Paul Féval, Jules Marry şi alţii cu nume obscure, ajunge la Gaston Leroux, Conan Doyle, Maurice Leblanc, şi toţi acei fabricanţi de aventuri palpitante, romane care pe faţă sau într-ascuns se găsesc în toate casele, dacă nu în toate bibliotecile, socotite de unii şampanie literară, de alţii laxativ. Înainte, căuta un echilibru cetind astfel de romane, care în domeniul lecturilor aveau aceeaşi valoare şi semnificaţie pentru el ca Tonel în domeniul prieteniei.
Acum le cetea fiindcă era la nivelul lor. Din altitudine în altitudine, căzuse ―
nu coborîse ― la nivelul platitudinii.
Sufletul îşi pierduse sonoritatea.
În faţa soarelui, de pildă, mai mult decît: "Frumos e; sau roşu e!" nu putea nici vorbi, nici gîndi, nici simţi. Constata şi nimic mai mult. Ochii şi urechile ţineau neglijent contabilitatea estetică pe care-o ţine marele ochi de bou şi clăpăuga ureche de porc a banalităţii obşteşti.
Înainte fugea de belşug; seceta-i era o răsplată, o odihnă binemeritată. Acum avea nostalgia belşugului, şi-atît.
De cînd o cunoscuse pe Ioana, fulg cu fulg, pană cu pană, sufletul se despuiase: îşi simţea gîndurile cu atît mai ridicule cu cît avîntul dorea să fie mai mare, ca zborul unui cîrd de gîşte jumulite de vii.
