lacrimă.

Uite. Strîng mînile încet. Respiră lung. Parfum de tei? Ce blonde sînt miresmele cînd curg din faguri storşi! Nări, surîs şi pofticoasă salivă ― făptura dumitale-i ca o vacă în faţa mînilor mele. Vrei să mă paşti? Sau mă admiri? Te rog rămîi cum eşti. Nu aplauda. Gestul acesta al hulubilor cînd zboară, lasă-li-l.

Acuma închide ochii. Nu brutal. Nu-ţi încreţi faţa; ţi-o va încreţi bătrîneţa, curînd. Închide ochii uşor. Adu-ţi aminte de jocul de-a baba-oarba. Eşti băieţel mic. Ai pantaloni scurţi, genunchii zgîriaţi şi bucle. Uită că eşti chel. Scoate-ţi ochelarii. Descreşte-ţi sufletul. Lasă-l uşor. Deschide oblonul şi fereastra cu miros de colb; copilăria-ţi intră prin fereastra deschisă. O simţi? E un parfum de lilieci albi. Eşti în grădină. A plouat puţin. Cerul e vioriu spre înserat. O fetiţă vine să te lege cu batista ei. Las-o. Îţi tremură buzele sau zîmbeşti? O iubeşti pe fetiţă, dar nu ştii că dragostea se joacă de-a baba-oarba. Vrei să-ţi ridici şosetele răsfrînte, dar nu îndrăzneşti. Nu mai vezi nimic. O noapte cu parfum de liliac ud, o fetiţă

care pluteşte albă cu liliecii, şi rîsul ei mut e albă tăcere în parfumul liliecilor. Îţi

bate inima. Ai prins-o pe fetiţă. Smulgi batista. Ai strîns prea tare mîna fetiţei.

Tace întristată; taci trist. Cerul e albastru şi întîia stea, de aur subţire, tremură

deasupra capelelor voastre, ca lacrima pe care nici unul n-aţi plîns-o.

Uite steaua. E în mînile mele, desprinsă din tremurul genelor copilăriei, într-o seară cu cer albastru şi liliac alb.

De ce scoţi punga? N-o poţi cumpăra. Era a dumitale, dar ai pierdut-o în suflet şi "Mica publicitate" a Universului nu-ţi poate da ajutor să o găseşti.

Închide ochii. Îţi poruncesc. Închide-i tare, cum îţi astupi urechile în preajma sunetului năprasnic.

Încoardă-te. Propteşte-ţi bine picioarele. Vor izbucni milioane de trîmbiţe. Ia seama. O pădure de aramă îşi va trimite urletul drept în făptura ta. Pregăteşte-ţi inima: să-ţi fie scut, nu spaimă.

Deschide ochii.

Soarele!

Vezi sau auzi?

Şi ochii, şi urechile, şi trupul ţi s-au cutremurat. Te-a trîmbiţat soarele epopeilor, soarele legendelor, fabulosul soare. Ai ascultat cîntecul gloriei.

De-acum înainte să ştii bine cine eşti cînd mergi cu umbrela subt soare, şi cînd tragi storul dimineaţa ca răsăritul să nu-ţi tulbure somnul.

.. .Mi-ai împrumutat un cuvînt: aur, na-ţi-l îndărăt.

Nu uita însă atît de curînd, că între buhnă şi raţă, noaptea şi-a înălţat pînă-n stele statura ei de mister.

Iunie 1915

Dănuţ şterse cu două linii titlul de atunci, Incantaţiune, înlocuindu-l cu următorul: Hocus-pocus.

Adăugă menţiunea: "1922".

Aceste schimbări de titluri, cu adăugirea anului, se întîmplau de cîte ori Dănuţ

răsfoia caiete vechi. Titlul nou era în genere expresia unei atitudini critice faţă de celălalt. De multe ori, paginele de proză aveau mai multe titluri, succesiv adăugate, fiecare sentenţionîndu-şi mirarea, ironia sau dezgustul pentru titlul precedent.

Astfel, o pagină lirică avea ca prim titlu firma: Dumnezeu. Al doilea titlu era: Genunchii tinereţii. Următorul: Strănut.

Îşi răsfoia deseori caietele, cum alţii cercetează fotografii din tinereţă, în decorul anualelor vilegiaturi. Îşi revedea etapele sufletului, cu atîta preciziune, încît ar fi putut descrie gestul care însoţise cutare pagină, şi toate preocupările lăturalnice.

Între Incantaţiune şi Hocus-pocus, trecuse războiul. Caietul de atunci avea următorul titlu: Peştera lui Ali-Baba. Peşteră plină de cuvinte. Era îndrăgostit de ele. Descoperea rînd pe rînd, cîte un cuvînt, încorporîndu-l în bătăile inimii lui,

dîndu-i o viaţă proprie prin modulaţia adjectivului, prin ritmul verbului, fosforescenţa metaforei şi perspectivele visului.

Era obsedat de cuvinte. Cum alţii trăiesc printre femei, el trăia printre cuvinte.

Le vedea în distinctul lor contur, le auzea, le respira. Nu le căuta prin dicţionare, lexice sau cronice. Nu le alegea după vechimea lor faţă de contimporaneitate, nu-l interesa arhaismul, exotismul sau capacitatea lor poetică de pînă atunci, adică

numărul plăcilor de gramofon care cîntau prin pîlnia lor înţepenită.

Pentru el, cuvîntul întîlnit începea o viaţă nouă, ca şi cum şi-ar fi pierdut memoria vieţii de pînă atunci. Între el şi cuvînt se întîmplă fenomenul numit dragoste între bărbat şi femeie, care face pe femeia îndrăgostită să devie altfel frumoasă, altfel femeie, cu nou suflet şi proaspăt trup, pentru ultimul iubit; de nerecunoscut pentru penultimul.

Viaţa lui de atunci era o veşnică bătaie de inimă pentru un alt cuvînt. Pe acela îl întîlnea tînăr şi robust legat, ca o fată de ţară care scoate apa ― cu mînecele suflecate ― dintr-o fîntînă de răscruce în preajma unui codru negru, arătînd obraji răcoros roşi ca fragii, şi cozi negre împletite parcă din adînc de codru. Bătăile inimii erau un galop haiducesc ducînd de-a curmezişul şeii creanga îndoită de belşug a unui trup de fată mare.

Alt cuvînt îl privea, frăgezit de spaimă, în graţia opririi cutremurate, ca o căprioară întîlnită la izvor, întindea mînile. Avea în mîni, ca şi izvorul, bot umed de căprioară îmblînzită.

Găsea în drumul prăfuit al tuturora cuvinte dulci ca mătasa păpuşoiului; cuvinte care păreau surceluşe moarte, şi care, în suflarea buzelor, spuneau mirări de fluier încă necîntat; cuvinte inerte, care, atinse de căldura buzelor, deschideau ochi atît de negri că-ţi plecai genele în faţa lor.

Abia atunci cunoscuse bogăţia frustă a limbii româneşti, pe care literatura departe de-a o istovi, nici n-o ostenise măcar.

Vorbit, desigur, de buza strămoşilor păstori şi războinici, cuvîntul românesc adăpostise şi literatura, ca un pămînt pe care-au poposit nomazi în corturi. Dar rari erau cei care l-au arat adînc. Plugul românesc intrase numai în pămînt ― pe-alocuri numai, căci mai vaste erau întinderile necultivate decît celelalte ― dar în vorbă, plugul nu intrase. Grase în sevă, vorbele aşteptau intacte, vorbă lîngă vorbă, bogăţie lîngă bogăţie.

În limba franceză, de pildă, în care Dănuţ scrisese la început ― cînd limba românească îi părea inexpresivă şi săracă ― fiecare vorbă e o statuie definitivă.

Limba acestei ţări e o vastă galerie de statui. Cel care ar vrea din nou să sculpteze, în loc de blocuri ar trebui să sfarme vechile statui, şi-n ele să închege noua formă, să deştepte altă viaţă. Dar cine s-ar încumeta să sfarme marmura Venerei din Millo? Ce daltă şi ce mînă ar îndrăzni să tulbure şi să clintească o perfecţiune întrupată? Doară barbarul sau nebunul pentru care aşchia de marmură sfărmată, şi

lovitura care sfarmă, sînt privelişte şi muzică mai preţioasă decît tăcerea închisă în lunara eternitate a statuii; sau nerodul care crede că mîngîind o formă existentă o creează din nou.

Această conştiinţă profundă a limbii naţionale, îl făcuse a doua oară român, înainte de-a deveni scriitor.

Acest fenomen prealabil de naţionalizare artistică, îl socotea ca un punct de plecare în evoluţia sa.

Dar ceea ce-l izbea acum ― în 1922 ― caietul datat din 1915, era tonul epatat, nu orgoliul, mai degrabă vanitatea care se desprindea din rîndurile Incantaţiunii, de pildă. Fiecare rînd al Incantaţiunii se fălea parcă: "Uitaţi-vă la mine ce bogat sînt!

Uitaţi-vă ce pot face eu dintr-un cuvînt! Nu mă aplaudaţi, nu mă felicitaţi, dar uitaţi-vă la mine. Am nevoie de privirea voastră ca să-mi măsor mai bine puterea şi bogăţia. Un rege fără de norod nu mai e rege. Fiţi voi norodul regalităţii mele. Voi, nivelul mării; eu, muntele."

Lămurea gesturi de parvenitism literar în paginele acestui caiet, în sufletul acelei epoci hotărîtoare pentru el prin naţionalizarea sufletului, prin adînca şi personala încorporare a sunetului românesc în sonoritatea lui. Ai fi zis că nu se născuse în palatul său sufletesc, ci într-o colibă, şi că deodată devenise stăpîn întrun palat al său, dar în care nu trăise şi nu intra cu gestul firesc al stăpînului, ci cu fanfaronadă exuberantă, sau abia stăpînită, a norocosului îmbogăţit.

Literatura unor evrei din România îi dădea aceeaşi impresie de nefiresc, de ostentativ, de febril. Peştele dac-ar deveni subit om, ar fi epatat că are mîni, picioare şi glas. În loc să se folosească de mîni, de pildă, ca de un organ cu care s-a născut, le-ar produce, le-ar pune în evidenţă, ca pe-o distincţie nobiliară pe care vrea s-o observe toţi. Ş-atunci fiecare gest făcut de acele mîni ― oricît de natural în sine ― ar deveni pretenţios ― şi ratat. Dacă ţi-ar oferi un chibrit, n-ai şti ce să-i spui şi ai şovăi între: "Mulţumesc pentru chibrit"; şi "Da-da. Am văzut! Ai mîni.

Felicitările mele." La fel cu celelalte atribute, de curînd dobîndite.

Acest gest, corcitură de utilitate şi vanitate ― falsă monedă prin aceasta ― îl vedea în literatura cîtorva evrei români. Cuvîntul întrebuinţat de ei, dacă era românesc, devenea prea românesc, tinzînd parcă să dovedească naţionalitatea lor neaoş românească, mai mult decît să exprime riguroasa nuanţă a unui gînd. De altfel, cei care ocoleau mai zeloşi, în literatura românească, neologismul, erau evreii scriitori. Ei importaseră arhaismul cel mai greoi; import, căci îl aduceau din ţara cronicelor, atît de nefiresc el, domolul cuvînt de munte sau de şes, în febrilitatea şi subtilitatea lor citadină.

Şi în ordinea lecturilor se reedita aceeaşi atitudine. Scriitorii cei mai lăudaţi de evreii literaţi sau gazetari, erau Eminescu şi Creangă. Admiraţia pentru Caragiale, mai reală şi foarte explicabilă, era mai puţin sunată, căci Creangă e zvonul franc al satului românesc clădit din lut şi baligă, iar Eminescu e cotnarul amar, cu amintiri

de nuc, al celor mai pure podgorii natale.

Îl mira acum această asemănare de ton (între literatura lui din 1915 şi literatura unor evrei români. Se vede că pe atunci, de curînd descins din literatura franceză, era un român debutant sau, mai exact, un român neofit, cunoscut fiind zelul excesiv al neofitului, saltul dincolo de spinarea calului, de teama lui dincoace.