― Eu?!
― Ca din partea doamnei.
― Ei! Asta-i nostim! Da-mi spui numele?
― Ţţ ...! Numai pronumele.
― Spune-l.
― Adina.
― Şi mai cum?
― Nu se poate!
― Te rog spune-mi. Poate o cunosc.
― Nu te-ai uitat la ea? Nu e din Iaşi.
― Ce-are a face!
― O cheamă Adina... deocamdată.
― O iubeşti tare?
― Eu? Nuuu...
― Dar ea?
― Dă!... Vezi...
― Văd bine! Îţi scrie scrisori, îţi trimite fotografii... Vai, ce bine-i să fii băiat!
― Ee-he! oftase Dănuţ, din nou extenuat,
― Şi ce să-ţi scriu?
― Ce vrei.
― Cum, ce vreau?
― Sigur. Dac-ai fi în locul ei ce-ai scrie?
― Vai, n-aş scrie!
― Presupune c-ai scrie.
― Cui?
― Cuiva...
― Spune un nume.
― Ionescu.
― Ei!
― Să spun altul?
― Sigur. Ionescu?!
― Idriceanu.
― Vai, ce urît e! Nu ştii să alegi!
― Alege singură.
― Eu?!
― Dar n-ai nevoie de nume! Închipuieşte-ţi a persoană oarecare...
― Oarecare?
― ...oarecare, pe care o iubeşti.
― Vai, ce indiscret eşti!
― Bine. Spune un nume imaginar şi gîndeşte-ta la cineva.
