Uitată, ţigara i se stinsese între degete, insinuîndu-i în nări duhoarea de mahorcă a tutunului de după război, miros asemănător cu al tovalului soldăţesc.

Respiră, întorcînd capul spre fereastra deschisă, suflarea de lilieci abia înfloriţi, a nopţii de primăvară. Şi abia atunci ascultă cele douăsprezece bătăi ale orologiului Mitropoliei, de mult stinse. Ascultă, şi revăzu Mitropolia faţă în faţă cu ruina gălbuie numită Palatul Justiţiei.

Această fugară şi involuntară evocare a decorului profesional ― de un an era avocat ― îi alungă zîmbetul care-i îndulcea trăsăturile. Faţa slăbi deodată, arătîndu-şi osatura descurajată ca la bolnavii de piept. Sufletul îşi închise porţile, lăsîndu-l în afară pe cel care putea să tulbure cu griji omeneşti fastul catifelat al fluturilor de noapte. Strînse caietele. Aprinse o nouă ţigară. Era alt om, odaia era alta. O trapă scufundase omul şi decorul de pînă acum. Prefacere totală şi instantanee. Asemănarea lui Dănuţ cu vechile portrete ale tinereţii străbunilor, dispăruse. Obrazul de acum, l-ai fi putut întîlni la fereastra unui spital de copii, în preajma Crăciunului.

Clipele acestea erau echivalentul amar în epoca tinereţii, al întristărilor lui de copil cînd dumineca se apropia de luni, cea mai aguridă zi a săptămînii şcolare.

A doua zi avea un proces la Curtea cu juri, după amiază, şi altul, dimineaţa, la Judecătoria de ocol.

― Domnule judecător, dosarul acesta...

― Domnule preşedinte, onorată curte, domnilor juraţi, în faţa domniilor voastre...

Dosarul de la judecătorie era alcătuit din cîteva procese-verbale dresate la comisariat, cu cerneală verde, oţetită-n ochi, consemnînd bătaia şi sudălmile dintre un proprietar şi chiriaşul său. Dănuţ reprezenta interesele chiriaşului, care era şi reclamant şi inculpat, graţie strategiei avocatului proprietarului bătăuş. Cuvintele,

"porc", "haimana", "stîrpitură", "şpagă", "bou", "tîmpit" şi altele asemenea alcătuiau armonia specială a acestui dosar. Clientul lui Dănuţ dorea să "arate canaliei de proprietar cine-s eu" ― şi plătea şase sute de lei, dînd acont două, ca Dănuţ să-l facă "albie de cine" pe proprietar, în faţa co-mahalagiilor invitaţi la festinul oratoric. Adversarul lui Dănuţ era vestitul Todiriţă-bun-de-gură, un vlăjgan mehenghi, care purta în buzunarul de la piept, cel destinat batistei, cîte doi-trei ardei roşi, fiindcă mînca mereu în tîrg din pricina aglomeraţiei proceselor, şi nu putea suporta mîncarea neardeiată. Acest Todiriţă era o glorie a judecătoriilor de ocol. Înainte de a-şi începe pledoaria se crăcăna plescăind din limbă.

― Onorată giudecată, articula el, îndreptînd o mişcare de taur spre placidul jude.

Şi, concomitent, cu sfîrcul pleoapei clipea către public.

― E dat dracului! răsuna în sală opinia publică, dilatată.

Auditoriul, dacă nu judecata, era cîştigat.

Pe lîngă aceasta, faimosul Todiriţă avea impunătoare atribute bărbăteşti. O

statură de dulap, capul flocos, cum e coada dulăilor de stînă, şi o musteaţă pe care degetele o puteau parcurge de-a lungul unei depline perioade oratorice.

Ce putea face Dănuţ în faţa lui Todiriţă, decît să zîmbească? Cu zîmbetul însă

poţi cîştiga femeile reale, dar Justiţia cu ovare de bronz, nu. În pretoriul dreptăţii judiciare, zîmbetul şi tăcerea sînt suveranele atribute ale magistraturii. Avocaţii trebuie să vorbească mult. Clientul plăteşte kilogramul de vorbe şi sucul lor concret: sudoarea, aşa-zisă a frunţii.

Dă-i-l, dă-i-o, de vreme ce faci acest negoţ de vorbe şi sudoare.

Aşadar, mîne dimineaţă, Dănuţ ― imberb ca un adolescent cu chip de fată, suspect de tinereţă auditoriului matur, care vede în musteaţă un testimoniu cerebral

― trebuie să împrumute de la incomparabil virilul Todiriţă, din ale sale plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu gura căscată în emisiune, şi să

asculte, pe deasupra, din gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Todiriţă.

Pe mîni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi

te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată

sau oxigenată şi eşti dezinfectat.

Dar buzele ― buzele mîrşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crîşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci ― cu ce le speli, cu ce le arzi?

Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac.

La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare "Gheorghe Asachi".

Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvînt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curînd îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.

Un sergent stă, stă pur şi simplu ca lîngă un cadavru, alături de o bancă dată

lîngă părete înaintea celorlalte bănci, ca atunci cînd sînt elevi supra-numerari.

Păreţii sînt decoraţi cu planşe anatomice şi cu diverse portrete animale. Vezi o vacă

grasă, cromolitografic albă, cu ugerul ca o lună plină împănată cu sparanghel roz în sfîrc, suptă de un viţel cafeniu, ceea ce dă o grandioasă icoană a cafelii cu lapte şviţeriene şi a maternităţii. Vezi un cal zdravăn, dar cuviincios ― de lemn ai zice,

― care nici nu baligă, nici nu nechează. Un elefant îşi înalţă palatul animal, cerşind cu trompa o portocală sau o notă bună pentru copiii palizi. Locul justiţiei e marcat de o alăturare de mese lungi, foarte asemănătoare cu acele mese insolit plantate la poarta gradinelor publice, cînd se dau serbări de binefacere patronate de cucoane din înalta societate. Cel dintîi răstignit în încăperile justiţiei este Hristos. Îl vezi pe crucea lui, pătat de muşte, prezidînd monumentalele călimări judiciare, condeiele cu peniţe crăpate şi tenul sanghin al codurilor Hamangiu.

Grefierul în robă e premergătorul celorlalte robe cu mai multă solicitudine pentru digestie, decît cea subalternă. E negru ca un pian închis într-o sală de concert goală. Îţi cere o ţigară şi te încurajează, indicîndu-ţi "juraţii lui". Căci fiecare grefier de curte cu juri, are juraţii lui, ca un pachet de cărţi cu care vei cîştiga matematic. Te apleci cu el ― mirosul de cufăr cu molii al grefierilor! ―

asupra listei juraţilor, ca pe o listă de mîncare, alături de chelnerul competent şi serviabil. Asculţi un lung monolog. Dacă acuzatul şi-a ucis nevasta infidelă, grefierul taie pe toţi juraţii înşelaţi care erau să-şi ucidă nevasta, dar au revenit.

Cum majoritatea juraţilor ignorează drama lor conjugală, juraţii disponibili sînt numeroşi, recuzările anticipative, reduse. Dacă acuzatul şi-a dat foc casei, grefierul

alege buchetul celor despăgubiţi de casele de asigurare împotriva incendiului.

Pentru omucideri rurale, sînt buni juraţii evrei. Pentru tîlhării sînt contraindicaţi.

Pentru avorturi, mamoşii oferă antidotul achitării.

Cînd ţi-ai ridicat faţa de pe lista comentată de buzele grefierului, oraşul cu toţi cetăţenii săi majori, pute ca un canal desfundat. Grefierul îţi mai cere o ţigară. Îi dai trei ― grefierii în contact cu ştiinţa avocaţilor- cunosc dictonul: "Alle gute Dinge sind drei15" ― şi pleci pe sală unde te aşteaptă acuzatul între sentinele.

Pentru a zecea oară te întreabă:

― Ce să spun, domnule avocat?

Căci avocatul, universal ca Dumnezeu, ştie mai bine decît clientul faptele acestuia, solitar săvîrşite.

Între timp lumea se adună în sală, ca la foc, ca la bătaie, ca la luptele cu tauri.

Publicul curţilor cu juri vrea emoţii tari. Sentimental şi lacrimogen la început, cînd acuzatul plînge, şi cînd din sală îi răspunde bocetul nevestei şi al copiilor adevăraţi sau tocmiţi ad-hoc, publicul îşi şterge ochii. Dar cînd reprezentantul familiei victimei zugrăveşte cu badanaua gesturilor oratorice şi cu mugetul vitelor în incendiu, ticăloşia criminalului, publicul îl urăşte pe cel compătimit la începutul şedinţei. Şi ura publicului creşte cu fîlfîirea neagră a oratoriei în robă a procurorului. Acuzatul e condamnat. Finalul rechizitorului, cu silueta braţelor avîntate în lături, e ca o cruce neagră de corbi pe un mormînt. Dar se ridică suav şi insidios apărătorul. Inimile publicului sînt suspendate ca legumele în coşurile olteanului.

Preludiul apărării moaie ochii, îndulceşte inimile, ca orchestrele care te fac să

oftezi sentimental în restaurante, pe cînd îţi tai bucata de friptură în sînge şi-ţi aduni cartofii rumeori.

Pe rînd, apărătorul e filozof, e uman, e analist, e jurist, e biblie: ai zice că

vorbesc cu ritm şi dulce grai, foile bibliotecilor de popularizare pentru adulţi.

Cîte nu învaţă publicul de la un avocat în vervă! Dar e teribil apărătorul!