«Capşa»" e formula aristocratică a şpriţului tare. De aceea, mîna ei culinar mirositoare varsă în paharul ― din care cu o simplă mişcare a lepădat restul şpriţului precedent ― o licoare roşie ca sfecla stricată, numită vin, pînă aproape de buza paharului, aţîţînd-o cu un şfichi de sifon.

― Ţico, o costiţă de Constantinescu!

― Ţacă Mariţo, o costiţă de porc, zîmbeşte Ţica, complice şi părtaşă la spiritul politico-gastronomic al juristului înfometat.

Ţaca Mariţa e a doua odraslă, mai vrîstnică şi mai trecută, a coanei Lenţa, care a făcut-o cu domnul Popovici, al doilea defunct în ordinea maritală, inspector al podarilor, pe cînd trăia.

Ţaca Mariţa, divorţată, găteşte; Ţica serveşte, iar cucoana Lenţa priveghează, ţine casa şi răcneşte.

― Ţico, pardon, un rahat cu apă rece!

Ţica vîră mîna într-un fel de putină de tinichea, din care desprinde un rahat curb în degete, ca un limbric roz.

― E de trandafir, pentru dumneavoastră, serveşte Ţica rahatul, ripostînd c-un madrigal "pardonului"' hăzos.

În această atmosferă ― în care numele Ţica, trecînd din gură-n gură, e ca o gamă săltăreaţă de ţimbal, şi glasul coanei Lenţa, ca un arcuş mîrîitor de contrabas

― avocaţii gustă un binemeritat repaos în antractele proceselor. Anecdotele au precădere; cele pornografice, proeminenţă. Fetele coanei Lenţa nu-s sfioase, iar mama lor, în clipe de mînie, întrece în savoare şi cruditate vocabularul anecdotelor

din jurul mesei. Mediul e cordial. Pe bănci stau avocaţii bătrîni; la spate, pajii baroului ascultă şi se iniţiază. Clienţii se îmbulzesc la uşa cu geamlîc, fiindcă

înlăuntru nu încap. Ochii lor au solicitudini calde pentru odihna apărătorului respectiv. Dacă avocaţii ar fi ouă, puiul din ei ar evolua şi ar ieşi numai subt privirea clocitoare a clienţilor de la uşă.

Dar această săliţă este importantă şi din alt punct de vedere. În ea, reprezentantul presei ia contact cu viaţa judiciară. Cronicarul judiciar al presei ieşene are un nume autentic desigur, pe care-l ştie numai actul său de naştere, şi un pseudonim gentil, cunoscut tuturor lectorilor de ziare: Menestrel. Menestrelul judiciar e un tinerel cu păr vertical creţ, cu lavalieră violetă, precipitat la vorbă, cu o uşoară gîngăvire care dă un acompaniament de mandolină vorbelor sale repezi ca o cădere din balcon. Avocaţii îl numesc Pîrţişor, pseudonimul Menestrel părîndu-li-se fad. El însă, consecvent cu punctul său de vedere, preferă să i se spuie Menestrel. Cînd reportajul judiciar e măgulitor pentru avocat, Menestrel e numit Menestrel. Cînd, dimpotrivă, diabolicul Menestrel, succint şi lapidar, informează

publicul că avocatul X a apărat pe negustorul Y, care a fost condamnat pentru speculă, avocatul X îl interpelează pe Menestrel în agoraua Lenţei Bodron:

― Măi Pîrţişor, tot tachinezi gazetăria?

Dar acelaşi avocat se duce după Pîrţişor, şi într-un fund de coridor îl prinde, îl acopere, cu atitudinea cetăţenilor care zăbovesc cu faţa lîngă un zid dosnic, spunîndu-i cordial:

― Menestrel dragă, să dai o notă la ziar. L-am achitat pe Goldmann, ştii, cel cu fabrica de sifoane.

Şi Menestrel dă, dar, satanic, elimină numele avocatului pledant, ceea ce-l face să redevină Pîrţişor, căci viaţa lui e sunetul acesta alternat de Pîrţişor cu Menestrel, şi Menestrel cu Pîrţişor.

În Palatul Justiţiei şi activitatea, şi inactivitatea, e febrilă. Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atît de ostenit ca şi unul care a pledat la toate secţiile. Aşa că spre seară, avocaţii care părăsesc Palatul Justiţiei sînt unanim istoviţi. Pornesc în grupuri, profesional vociferante, profesional familiare. Toată lumea îi cunoaşte şi-i salută. Ei se înrudesc cu întregul judeţ, căci toţi cetăţenii le sînt clienţi. Pavajul pe care calcă e o afacere de ei pledată. Casa în dreptul căreia sînt, de ei a fost evacuată, închiriată, vîndută, donată sau ipotecată. Omul pe care-l salută cu un zîmbet special ― tradus în vorbe, zîmbetul ar însemna: ştiu, ştiu, n-ai nici o grijă!

― e o dată în agendă, un termen, un acont şi-un onorar. Birjarul care-i solicită

reverenţios, i-o contravenţie. Femeia care le zîmbeşte lung, e-un adulter, o bigamie, un avort sau un divorţ. Vatmanul tramvaiului, cu mîna ostăşeşte la chipiu în faţă-le, e un omor prin imprudenţă. Băcanul cu faţă de şuncă şi zîmbet tos ― ca şi zahărul dat lipsă la cîntar ― care-i invită la aperitive gratuite, e un proces de speculă, sau o contravenţie la legea repausului duminical.

Ei nu calcă pe uliţi, ei nu respiră floarea liliecilor, ei nu trăiesc în Iaşul dealurilor şi-al tăcerii, ci-ntr-un spectral oraş profesional, clădit din procese şi afaceri, capital învestit, poliţi protestate, falimente născînde. Fereastra sufletului le e agenda, în care viaţa e repartizată pe secţii de Tribunale, pe cabinete de instrucţie, pe secţii de curţi de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei naşterea e un act de stare civilă; căsătoria un contract bilateral; viaţa, e o minoritate, o succesiune de procese şi tranzacţii; moartea, un testament urmat de un proces, sau o succesiune ab-intestat.

Răsăritul soarelui e pavilionul ridicat de judecătoriile de ocol, care încep la nouă dimineaţa; amiaza e storul tras la tribunal sau curte în timpul pledoariei cu batista pe frunte; iar seara, vestibulul clientelei din biroul de acasă. Noaptea lor îmbracă tot un caracter profesional, căci impregnaţi de pledoariile, replicele şi ripostele zilei trecute, şi obsedaţi de combinaţiile zilei viitoare ― ca doctorii, de iod şi izuri fenicate ― visează ce-au vorbit şi ce-au gesticulat, şi sînt neliniştiţi de larvele obscure ale pledoariilor viitoare.

Şi desigur că dacă la sunetul trîmbiţilor transcereşti ale supremei judecăţi ― tot judecată ― în faţa cerului, a creatorului, a îngerilor şi a sfinţilor, făpturile umane s-ar trezi din somnul morţii cu vorbele pe buze, avocaţii ar începe în cor:

― Domnule preşedinte şi onorat tribunal...

*

De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tînăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspîntie de nehotărîri.

De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.

De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pudoare pentru activitatea lui literară, pe care n-o concepea ca o profesie, ci ca o religie solitară. Avea douăzeci şi şase de ani, vîrstă la care orişice om valid care nu cîştigă, e un parazit, un ambuscat. Camaradul şi prietenul adolescenţei şi tinereţii lui, Mircea Balmuş, doctor în filozofie din Germania, minte şi suflet înalt, care nu izbutise să capete o catedră la Universitatea din Iaşi, era profesor de liceu, avea şi lecţii particulare, lucra în redacţia revistei Viaţa contimporană şi, în acest fel, rămînea independent, izbutind să nu fie sarcină mamei lui, rămasă văduvă în timpul războiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.

Dănuţ, care nu plătea chirie, pensionat în chip firesc în casa părintească, nu putea concepe la vîrsta lui, gestul de a cere ― nici cu echivocul titlu de împrumut în familie ― bani de buzunar, bani pentru haine, ţigări şi cărţi, de la părinţii lui, mai rău, de la mama lui, cu-atît mai mult cu cît frecventarea Tribunalului îl pusese

la curent cu ipotecile Medelenilor micşoraţi de expropriere, bîntuiţi de ani secetoşi, exploataţi în propriul profit al administratorului Haralamb Scrobohaci, credincioasă ploşniţă a familiei Deleanu.

Apoi, mai presus de toate, Monica. Căsătoria lor, situată hotărît în viitorul cel mai apropiat, n-o putea privi ca o pagină de lirism pur, deşi era, ci ca un fapt real, cu temelia în viaţă, şi mai ales în viaţa de toate zilele. Sufleteşte, Monica era copilul părinţilor lui, soră cu el şi cu Olguţa. Dar civilmente, Monica nu era sora lor, nu făcea parte din neamul lor. Era o orfană crescută de părinţii lui, dimpreună

cu copiii lor. Viaţa ei în casa lor, judecînd obiectiv, era vasală carităţii soţilor Deleanu. Solicitudinea părinţilor faţă de proprii lor copii, e o datorie umană şi socială. Trebuie să-i îngrijească, trebuie să se sacrifice pentru solida clădire a vieţii lor, fiindcă i-au făcut fără consimţămîntul lor, al copiilor. Gratitudinea copiilor faţă

de părinţi e firească, dar nu e obligatorie. Copilul slab, cu suflet şi trup bicisnic, dezarmat în viaţă fiindcă nu-i decît o versiune mai debilă a propriilor lui părinţi ―

dacă-i va urî sau duşmăni fiindcă l-au condamnat la viaţă prin fapta lor, nu va fi un monstru, ci un judecător imparţial, liber pe cugetul şi verdictul dat în faţa conştiinţei sale.

Dar creşterea unui copil străin, e o donaţiune cu nete şi imperioase obligaţiuni din partea beneficiarului faţă de donatorii săi.

Ori, acest sentiment de obligatorie recunoştinţă faţă de părinţii săi, din partea Monicăi, era o povară pentru Dănuţ fiindcă presimţea că restrînge libertatea sufletească a Monicăi, poruncindu-i un gest totdeauna umilitor cînd e obligator şi poruncit. Recunoştinţa e pură şi uşurătoare pentru suflet numai atunci cînd se naşte de la sine, ca un parfum involuntar al conştiinţei libere. Recunoştinţa e dar regesc, un plocon de serv.

Dacă, de pildă, Monica nu l-ar fi iubit pe Dănuţ, şi dacă Dănuţ ar fi fost vădit nenorocit de înstrăinarea Monicăi de el, şi dacă doamna Deleanu, mai adînc mama lui Dănuţ decît a Monicăi, i-ar fi spus: "Aşa-ţi arăţi tu, Monica, recunoştinţa pentru noi?"

Ce-ar fi putut răspunde Monica? Să spuie că dragostea şi recunoştinţa nu se confundă, că sînt două mişcări distincte şi neatîrnate ale sufletului? Să răspundă

astfel unei mame rănite de suferinţa copilului sîngelui ei?

Nu! De prisos! Ar fi trebuit să plece capul, recunoscînd astfel că iubirea pentru altul decît Dănuţ, e o ingratitudine faţă de familia Deleanu.

Aceste scene grele, însă, erau neverosimile, dat fiind iubirea lor şi raporturile de filială afecţiune şi delicată stimă dintre Monica şi părinţii lui.

Totuşi, germenul exista, fatal. Oricînd putea da naştere unei atingeri, foarte uşoară, abia nuanţă, nu lovitură de ciocan ― dar acea simplă atingere a Monicăi l-ar fi înstrăinat dureros pe Dănuţ de părinţii lui.

De altfel, dorinţa de independenţă care-o făcuse pe Monica să-şi continue

studiile la Universitate şi să-şi dea examenul de capacitate, intrînd în rîndurile profesorilor de liceu ― înainte de plecarea la Paris ― vorbea clar. Nu era o mişcare de răzvrătire, de scuturare a jugului agreabil. Era o mişcare de neatîrnare firească oricărui om pentru care viaţa începe în clipa cînd devii stăpîn pe tine, dispunînd aşa cum hotărăşti deliberat. Foarte cu greu Monica acceptase plecarea la Paris pe socoteala Olguţei, care dispunea de la majorat de averea moştenită de la Fiţa Elencu. Olguţa îi smulsese acceptarea, într-o conversaţie necunoscută lui Dănuţ. Monica îi spusese atît: că Olguţa are nevoie efectivă de tovărăşia ei, şi că, de altfel, doctoratul în litere, pe care şi-l va lua acolo, îi va fi de folos.

Aşadar, Dănuţ nu numai că dorea să contribuie la independenţa Monicăi, dar vroia să răscumpere într-un fel obligaţia de recunoştinţă contractată de ea faţă de părinţii lui, luîndu-i caracterul de troc, lăsîndu-i-l pe acel de afecţiune pură. În clipa căsătoriei, Dănuţ se hotărîse să renunţe în favoarea Olguţei la partea lui de avere.

Această renunţare trebuia să fie zestrea eliberatoare a Monicăi.

Ca să poată face însă acest gest, trebuia să fie în stare să cîştige alături şi împreună cu Monica banul cel de toate zilele.

Cum?

Sufletul îi oferea o corabie cu pînzele umflate pe pragul ondulat al mărilor.